Nu pot fi, zi de zi, profesorul pe care şi l-ar dori fiecare elev…

• Interviu cu dl. profesor Paul Alexandru

– Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al anilor petrecuţi la catedră, ce notă i-aţi acorda profesorului Paul Alexandru?

– Cu indulgenţă sau „cu un punct în plus”, aşa cum procedez adesea cu elevii, nota 9.

– Apropo de nota pe care v-o acordaţi, cât de importante sunt pentru dvs. calificativele pe care vi le atribuie elevii? Aveţi o poreclă?

Feedbackul primit de la elevi, nu neapărat sub formă de calificative, cum s-a experimentat cândva, este important. Cum îl primesc? Oră de oră, prin limbajul verbal, nonverbal şi paraverbal al acestora. Nu are cum să fie întotdeauna pozitiv şi mi se pare normal să fie aşa. Nu pot fi, zi de zi, profesorul pe care şi l-ar dori fiecare elev, cum niciun părinte nu cred că poate fi, în orice moment, părintele ideal pentru copilul său.

Aveam o poreclă în primii ani: numele unui personaj din „Copiii căpitanului Grant”, de Jules Verne (Paganel). Mi-a explicat un elev: „fiindcă e profesor şi are simţul umorului”. Parcă nu mi se potriveau unele dintre calităţile şi defectele personajului, dar porecla nu ţi-o alegi, aşa că…nu m-a deranjat niciodată, mai ales că le recomand mereu elevilor mei să citească „Cişmigiu et Comp”, de Grigore Băjenaru.

– Sunteţi o persoană emotivă? S-a întâmplat să aveţi de suferit consecinţe grave ale emoţiilor dvs.?

– Da, sunt emotiv. De când mă ştiu. Temperamentul nu ţi-l poţi schimba. Dar pentru profesia mea nu cred că a fi emotiv e un inconvenient. În sala de clasă, am, în mod constant, cel puţin 30 de „emoţii” şi din 1989 încoace am avut ceva pro(e)moţii…

Consecinţe grave? Consecinţe – da, cât de grave – doar specialiştii ar putea spune. Până acum, am trecut evaluările psihologice… Emoţiile sunt diverse şi le gestionez cum pot. Sunt convins că învăţământul din zilele următoare va fi nevoit să pună accent pe inteligenţa emoţională.

– Ce v-a determinat să alegeţi şcoala? Tradiţie, vocaţie sau întâmplare?

– N-am ales eu şcoala, ci cred că ea a făcut primul pas… Optasem pentru o carieră militară, iar liceul militar m-a pregătit…pentru viaţa civilă. E o poveste lungă. Poate, cândva, într-un han „didactic” al Ancuţei… Mai pot spune că Mama şi-a dorit mult ca măcar unul dintre cei trei băieţi să fie învăţător în sat. Eu n-am vrut, însă…vedeţi că îmi luaţi interviu pe această temă. Prin urmare, tradiţie – nu, vocaţie – nu pot spune eu, întâmplare (dacă acceptăm un sinonim precum „destin”) – da.

– Care credeţi că sunt slăbiciunile fundamentale ale şcolii româneşti? Dar punctele ei cele mai tari? Puteţi argumenta aplicat pe specialitatea pe care o predaţi/ pe munca dvs. de la catedră?

– Hai să încep cu punctele tari!

O şcoală cu o tradiţie frumoasă, competitivă, cu resurse umane valoroase.

Câteva puncte slabe. Un cadru legislativ într-o continuă schimbare, care, în cei 30 de ani de când sunt în sistem, arată incoerenţă, lipsă de viziune pe termen mediu şi lung. Unele schimbări sunt absolut necesare şi benefice, însă nu de la o zi la alta (exagerez, evident). Să încercăm să mai învăţăm…din proverbe! De exemplu: „Măsoară de şapte ori şi taie o dată!” În privinţa specialităţii, nu mă deranjează schimbările, pentru că unele chiar sunt foarte bune, dar să fie coerente şi logice din perspectivă didactică.

– Care ar fi primele trei decizii pe care le-aţi lua dacă, Doamne păzeşte, aţi fi pentru o zi ministrul învăţământului?

– Eu şi ministru!… Abia mă descurc în calitate de diriginte. Într-o zi, n-aş putea face nimic.

Dar să răspund „decizional”, conştient de faptul că nu e deloc simplu:

• mi-aş constitui o echipă de oameni ai şcolii din cele mai diverse domenii/ specializări/ şcoli etc., care să măsoare…de şapte ori, ca în celebrul proverb, realitatea învăţământului românesc, pentru a putea lua decizii bune, a doua zi, cei care vor fi miniştri după mine…;

• aş reduce urgent numărul de elevi într-o clasă, mai ales în învăţământul obligatoriu (cel mult 20 în clasele 0-4, cel mult 25 în clasele 5-10), ceea ce ar fi benefic atât pentru elevi, cât şi pentru profesori; poate unii nu ştiu ce înseamnă un elev în plus; situaţiile excepţionale s-ar putea rezolva, după modelul orelor suplimentare;

• aş reduce vârsta de pensionare la cerere a cadrelor didactice (există suficiente argumente de natură psihologică, nu e cazul să spun mai mult).

– Vrând-nevrând, indiferent de timp sau de tipul şcolii, desfăşurarea procesului de învăţământ presupune un anumit tipic, ca să nu zic anumite clişee. Reuşiţi să le biruiţi? Cum vă reîmprospătaţi forţele?

– Da, sunt clişee, stereotipii, ca în orice domeniu de activitate, deşi elevii, oameni în formare, te scot imediat din tipare. Pe unele, da, le înving, pe altele, mai încerc. Fotografia şi călătoria sunt două modalităţi de a mă reface. Urmează lectura, însă aceasta e, să zicem, absolut firească. Îmi place „să scriu cu lumina”, să mă bucur de frumosul din natură. Încerc să mă apropii de fotografia artistică şi, uneori, reuşesc. Nu sunt adeptul citatelor, însă am două, despre fotografie, care sintetizează ceea ce ar trebui să spun în multe cuvinte: „Nu fotografiezi numai cu aparatul, ci aduci în cadru toate fotografiile pe care le-ai văzut, cărţile pe care le-ai citit, muzica pe care ai ascultat-o şi oamenii pe care i-ai iubit” (Ansel Adams) şi „Nu poţi spune că ai văzut cu adevărat un lucru până nu l-ai fotografiat” (Emile Zola).

– Dincolo de cantitatea de informaţie pe care sunteţi obligat să o transmiteţi prin programa şcolară, încercaţi să lucraţi şi asupra caracterului elevilor dvs.? Cu ce rezultate? Sunteţi temut sau iubit?

– „Dincolo de…”, încerc. „A educa” înseamnă „a forma”. Rezultatele se văd în timp. Nu cred că un profesor, ci toţi „lucrează” în ce priveşte caracterul elevilor. Mă tem de elevi şi-mi iubesc elevii. Dacă ei se tem de mine, întrebaţi-i!

– În ce relaţie sunteţi cu modelul dvs. de dascăl?

– Pe vremea studenţiei, când făceam practica pedagogică la liceul din Cişmigiu, am cunoscut Profesorul (un autor de lucrări consacrate pe probleme de didactică). O idee mi-a rămas pentru totdeauna: lecţia e un spectacol complex, la care toată lumea participă, iar regizorul trebuie să înţeleagă ce se întâmplă în mintea şi în sufletul celor cu care (se)joacă.

– Cu ce performanţe vă mândriţi, dincolo de activitatea de la catedră?

– Mă bucur de ceea ce am expus la Muzeul de Artă şi la RomanArt Gallery în ultimii ani, chiar dacă iniţial am fost rezervat. Nu mi-am dorit şi nici nu-mi doresc să (mă) expun, dar, dacă sunt invitat, accept, acum, cu plăcere. Despre premii în domeniul fotografiei, nu vreau să vorbesc, cum nici despre acelea obţinute de elevii mei. Da, şi cu publicarea unor poezii în „Crai Nou”, antologia Concursului Naţional de Creaţie „Vasile Alecsandri”, ediţia a III-a, Bacău, 2008.

– Aţi vrea să adăugaţi o întrebare la care aţi fi dorit să răspundeţi?

– Nu, au fost suficiente şi…am răspuns destul.

A întrebat Mircea ZAHARIA