* 350 de ani de la publicarea Psaltirii în versuri a lui Dosoftei
Când, la 7 august 1970, era inaugurată Casa-muzeu Dosoftei, la Iaşi a fost sărbătoare; era izbânda unui cărturar şi a unui monument de rostire românească, izbândă confirmată în cei peste 50 de ani care s-au scurs de atunci. La loc de cinste, în muzeu, stă dreaptă mărturie monumentala lucrare Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei.
Pe numele său de mirean, Dumitru Barilă, viitorul mitropolit, s-a născut în anul 1624, în zilele de domnie ale lui Radu Mihnea, la Suceava. Părinţii săi, Leontie şi Maria, erau oameni cunoscuţi prin trăsături precum: smerenia, milostenia, îndurarea, simplitatea, iar rudele apropiate aveau aşezare statornică în Moldova, înlăuntrul şi în afara graniţelor acelui timp. Aşa cum rezultă din documente ale vremii, locul de obârşie este Suceava; fraţii săi, Chiriac şi Vasile, locuiau în cetate, pe strada Mitropoliei. Aşadar, patria lui Dosoftei a fost Moldova; Suceava era cetatea sa. După pribegiile pricinuite de năvălirile duşmane, la întoarcere, obişnuia să spună: „aşteptăm până se linişteşte ţara şi atunci, primind voie, ne întoarcem cu tot ce este la noi…, în patria noastră, în cetatea Sucevei pustiită şi devastată de desele încălcări şi siluiri şi cumplite necazuri.”
Din câteva însemnări făcute de însuşi Dosoftei, pe un manuscris, în limba greacă, aflăm că în vremea tinereţii a urmat cursurile Şcolii domneşti de la Trei Ierarhi din Iaşi. După obiceiul vremii, merge la Liov, unde, cu ajutorul unor rude din Polonia, deprinde o învăţătură mai înaltă la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din oraş.
Întors în ţară, la pe la 1648, la 24 de ani, intră în cinul monahal la Mănăstirea Probota, cu numele Dosoftei. Aici îşi desăvârşeşte formaţia sa cărturărească şi teologică (cunoştinţe teologice, cercetarea vechilor hrisoave privitoare la istoria ţării şi învăţarea limbilor străine), făcând şi exerciţii de scriere, a numelor proprii, mai ales.
După numai 10 ani îl găsim în scaunul episcopal de la Huşi (1658-1660), apoi în cel de la Episcopia Romanului (1660-1671). Când, în 1671, este întronizat mitropolit al Moldovei, orientarea spre tocmirea unei psaltiri era deja configurată, astfel că după numai 2 ani, apare lucrarea Psaltirea în versuri; în altă parte, lucrarea de căpetenie a lui Dosoftei apare intitulată aşa: Psaltirea… pre versuri tocmită. Lucrarea are un număr impresionant de versuri originale (8643) şi de pagini (500). Rămâne în scaunul mitropolitan de la Iaşi până în 1686 (cu o întrerupere între 1674-1675).
Principalele lucrări tipărite ale lui Dosoftei sunt: Psaltirea în versuri, Iaşi, 1673 (a fost tipărită cu cheltuiala lui Ştefan Petriceicu; probabil, cărturarul a tradus psalmii mai întâi în proză, apoi i-a versificat, în cinci ani, cu foarte mare osârdie, după cum însuşi mărturiseşte); Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1679; Psaltirea pe înţeles, Iaşi, 1680; Parimiile preste an, Iaşi, 1683; Viaţa şi petrecerea sfinţilor, 4 volume, Iaşi, 1682-1686. Traducând şi tipărind Psaltirea în versuri pentru folosul credincioşilor, a urmărit să îi atragă pe aceştia către rugăciune şi să o facă mai bine înţeleasă.
Cronicarul moldovean Ion Neculce (în Letopiseţul Ţării Moldovei) i-a făcut un portret de toată faima: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela.”
Cariera lui Dosoftei este asemănătoare cu a contemporanului său, Miron Costin dar, spre deosebire de cronicar, nu probează acea „răbdare diplomatică” de care era nevoie în impunerea unor idei noi. Considerat ctitor al poeziei lirice româneşti, creează cel mai important monument de versificaţie cultă din întreaga noastră literatură veche, rod al unui efort cărturăresc îndelungat, astfel că Psaltirea în versuri devine opera unei conştiinţe poetice preocupate de resursele artistice ale limbii. De asemenea, facem şi următoarea adăugire: cărturarul moldovean inaugurează o specie poetică foarte apreciată, psalmul, care va fi continuată de nume sonore ale poeziei româneşti: Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Arghezi şi alţii.
Cunoaşterea desăvârşită, încă din tinereţe, a limbii poporului, folosirea formelor locale din graiul românesc al nordului Moldovei în scrierile lui, dragostea pentru pământul strămoşesc, ca şi strădaniile sale de introducere a limbii române în biserică adeveresc sentimentul de apartenenţă la aceste locuri. Vorbind despre importanţa înţelegerii mesajului de către popor, el a arătat că în biserică „cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, ca şi pre alţii să-nvăţ, decât zece mii de cuvinte într-altă limbă.” Desfăşoară o bogată activitate de traducător (din greacă şi din slavonă), ilustrată prin lucrări religioase, utilizate în biserică.
A murit la 13 decembrie 1693, departe de ţară, în Polonia. (Va urma)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI