Cine a frecventat cursurile Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ în anii „obsedantului deceniu”, a făcut Istoria fără voia lui, cu celebrul profesor Aurel Rotundu, sau mai tânărul său coleg, Dumitru Bostan. Ambii dascăli de prestigiu, de mare calibru. Din întâmplare, am picat pe mâinile primului dascăl, un om al catedrei care făcea din lecţie un adevărat act de cultură. Culmea, folosind doar creta, tabla şi harta. Pe atunci, nu se ştia de învăţământul programat, nu se auzise nimic despre formatori. La orele d-lui Rotundu, noi, liceeni, eram numai ochi şi urechi, nu vorbeam la telefon şi învăţam lecţia din clasă. La istorie nu existau corigenţi, iar repetenţii lipseau cu desăvârşire. Deşi au trecut peste şase decenii de la terminarea liceului şi astăzi îmi amintesc fragmente din lecţiile ilustrului profesor. De pildă, despre legionari vorbea cu aproximaţie cam aşa: „…au fost nişte puşlamale cu cămăşi verzi, care mergeau pe Strada Mare, din paşnicul nostru târg şi spărgeau geamurile la evrei. Într-o vară a venit de la Iaşi un mahăr de al lor, prof. A. C. Cuza, s-au îmbătat Peste Vale, loc de odihnă pentru orăşeni şi au făcut scandal ca birjarii.”
Pentru vederile lui libertine, dl profesor a avut necazuri, a ajuns la mititica. Noi însă, învăţăceii dumnealui, îl respectam şi îl iubeam. Subsemnatul, de exemplu, din admiraţie pentru maestru, după terminarea liceului m-am dus la Istorie, la cea mai veche Universitate din România, „Al. I. Cuza” din Iaşi. Am învăţat istorie cinci ani, cum se făcea în ’57-’62. Tot timpul am sperat să ajung ca fostul meu dascăl. N-am ajuns, pentru că domnul prof Rotundu nu putea fi depăşit. Punct! De ce? E greu de explicat.
Dar a avut şi domnul profesor o decepţie. Avea un fecior înalt şi frumos ca bradul munţilor noştri. Amicii, mai ales fetele îi spuneau cu dragoste Ţuţu. Domnul Rotundu voia să-l facă tot profesor de istorie. Motivul? Un profesor bun, nu poate muri de foame. Numai că Ţuţu, pe numele lui întreg Emil Rotundu, l-a văzut şi audiat pe George Enescu când a fost la Piatra-Neamţ şi a concertat cu draga lui vioară. L-a admirat în sala de festivităţi a Liceului „Petru Rareş” din urbea de sub Cozla. Că aşa era obiceiul pe atunci, oamenii înstăriţi din târg invitau marile personalităţi în mijlocul poporenilor. Aşa a făcut şi afaceristul Lalu în casele căruia au fost invitaţi: George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Stere, C. I. Parhon, Alexandru Averescu, I. C. Duca, I. C. Brătianu. Că politicienii de astăzi nu iubesc cultura şi o privesc cu spatele, asta deja e altă poveste, tristă. De ce l-am pomenit pe nemuritorul Enescu? S-a încheiat de curând în capitală Festivalul George Enescu răsplătit cu îndelungi aplauze de melomani. Un adevărat triumf.
Vrăjit de muzica lui Enescu, Ţuţu cel neascultător, şi-a dedicat viaţa Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. L-a terminat şi a ajuns tenor, atenţie, un tenor foarte talentat. A cântat la Opera de Stat din Timişoara, în Rigoletto, Bărbierul din Sevillia, Lucia, Bal Mascat. Vara venea acasă, la Piatra, şi organiza concerte mai „uşoare” cu colegii de studenţie: sopranele de coloratură Elena Botez, Lucia Roic şi artistul Benedict Dabija de la teatru. Făceau mici reprezentări la Bicaz, Broşteni, Buhuşi şi în alte localităţi. Ceata marilor artişti era condusă de profesorul Dumitru Almaş şi studentul de la medicină, Mircea Butnaru. Banii strânşi erau pentru studenţii săraci.
Şi a venit pensionarea falnicului şi frumosului tenor Emil Rotundu. În noua conjunctură, tenorul ajunge profesor, aşa cum l-a rugat tata cândva. Dar nu profesor de istorie, ci profesor descoperitor de voci, de glasuri deosebite. A lucrat în domeniu până când s-a dus la Domnul. Moartea l-a surprins vorbind la telefon cu nişte foşti elevi care tocmai reuşiseră la Conservator. Frumosul tenor, Emil Rotundu, a închis ochii fericit, elevii lui au fost „fruncea”. De excepţie. Ca şi el.
Dumitru RUSU