Deşi nu sunt superstiţios, ceea ce se întâmplă astăzi în învăţământul românesc mă face să cred că lucrurile au scăpat de sub orice control, că haosul a devenit literă de lege, că asemenea devieri de la ordine şi normalitate nu pot fi decât urmarea unui blestem. Sau că în şcoala românească şi-a băgat dracul coada, după cu ar spune mulţi dintre guvernanţii, care nu-şi fac cruce decât la investitură.
Altfel cum se poate explica faptul că în sistemul de învăţământ totul merge din rău în mai rău, că problemele nerezolvate se acutizează, că eforturile pentru redresare – puţine ce-i drept – sunt sortite eşecului?
Şi de ce trebuie ca noi, cei înhămaţi deplin la această muncă, să o luăm mereu de la capăt, cu din ce în ce mai puţine speranţe?
Voi încerca, totuşi, să identific câteva dintre problemele şi disfuncţionalităţile majore ale sistemului de învăţământ românesc, cu speranţa şi credinţa că factori de decizie politică, sindicate, cadre didactice şi elevi vom reuşi împreună să găsim soluţii viabile. Astfel:
- Este necesară adoptarea unei noi legi a educaţiei. Un act normativ realizat cu responsabilitate şi supus dezbaterii publice va rezolva cea mai mare parte a problemelor cu care se confruntă de mai bine de 20 de ani sistemul de educaţie din România.
- Trebuie regândite programele şcolare, care sunt învechite şi neadaptate cerinţelor de pe piaţa muncii. Elevii nu sunt pregătiţi să facă faţă provocărilor din plan profesional şi nici măcar pentru a-şi gestiona singuri viaţa. Din cauza programelor, sistemul de educaţie este axat pe partea teoretică, mai puţin practică, iar programul elevilor este sufocant, încetinind dezvoltarea acestora. În opinia noastră, programele şcolare trebuie să fie regândite din temelii; ele trebuie adaptate la cerinţele reale ale pieţei muncii.
- Subfinanţarea educaţiei plasează şcolile din România într-un alt secol. Lipsa dotărilor în cele mai multe dintre unităţile de învăţământ accentuează şi mai mult starea precară a sistemului de educaţie. Nu este admisibil să existe şcoli care nu au fost reabilitate sau care reprezintă un pericol pentru elevi, pentru că nu au, de exemplu, autorizaţie de funcţionare din partea ISU. Este de neacceptat, de asemenea, ca în multe dintre şcoli să nu existe laboratoare dotate corespunzător, ca grupurile sanitare să fie aceleaşi de zeci de ani sau banala cretă să fie cumpărată din banii părinţilor!
- Banii câştigaţi în instanţă ajung în buzunarele cadrelor didactice, după lungi amânări. Ni se cere respectarea legilor şi a deciziilor din instanţă, dar statul cum tratează această problemă? Conform prevederilor legale, în anul 2017, o parte a salariaţilor din învăţământ ar trebui să primească sumele restante la drepturi salariale, stabilite prin sentinţe judecătoreşti, sume care nu se regăsesc în legea bugetului de stat pentru anul 2017. De asemenea, tot ca urmare a sentinţelor judecătoreşti, personalul didactic trebuie să primească sume care reprezintă dobânzi penalizatoare. Până în acest moment, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei Naţionale nu au stabilit care este sursa de finanţare a acestor cheltuieli şi cine trebuie să facă aceste plăţi. În medie, fiecare angajat din educaţie ar trebui să recupereze aproximativ 5.000 de lei.
- Creşterea salariilor nete în educaţie va fi de 25% în anul 2018, chiar dacă salariile brute ar urma să fie majorate cu 50%. Începând cu data de 1 ianuarie 2018, urmează să se aplice prevederile Legii nr 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Conform datelor Ministerului Finanţelor Publice, începând cu aceeaşi dată, se va schimba modul în care vor fi achitate dările către stat ale angajatului. Ceea ce înseamnă, că majorarea cu 50% a salariului brut anunţată pentru anul viitor, la nivelul salariului net nu reprezintă mai mult de 25%.
- Modificarea Legii pensiilor. În sistemul de educaţie pensia medie este de sub 1.000 de lei, comparativ cu alte sisteme, unde pensia medie este de peste 3.000 de lei. În unele cazuri aceste pensii „speciale” au ajuns să fie mai mari decât veniturile încasate de angajaţi. Constatăm că există persoane care ies la pensie la 43 de ani, cu o pensie de peste 10.000 de lei, în timp ce pe un profesor, după 43 de ani de muncă, statul român îl „recompensează” cu o pensie de 1.500 de lei, întrucât principiul de calcul este diferit faţă de cel aplicat în cazul altor bugetari. Considerăm că singurul principiu care trebuie să stea la baza calculului pensiilor din România trebuie să fie cel al contributivităţii la fondul de pensii! Dacă nu, atunci cerem pensii speciale şi pentru profesori!
- Calculul incorect al sporurilor. Deşi conform H.G. nr/. 38/2017 salariile de bază s-au majorat, de la data de 1 ianuarie 2017, în medie, cu 15%, calcularea sporurilor, indemnizaţiilor prevăzute de art. 3 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu se face la salariile de bază majorate de la 1 ianuarie 2017, ci aceste sporuri şi indemnizaţii sunt calculate prin raportare la salariul de bază din luna decembrie 2016, ceea ce conduce la o diminuare a drepturilor salariale care se cuvin personalului didactic.
- Renunţarea la costul standard per elev. Atâta timp cât determinarea costului standard se face prin hotărâre de guvern, la propunerea Ministerului Educaţiei, în funcţie de cuantumul cheltuielilor de personal stabilit de Ministerul Finanţelor Publice pentru salariaţii din învăţământ şi aprobat de Parlamentul României, prin Legea bugetului de stat, existenţa acestui cost standard nu se justifică. Dacă există o lege de salarizare după care sunt plătiţi toţi angajaţii dintr-o unitate, indiferent de numărul copiilor/elevilor din acea unitate, ce relevanţă mai are acest cost standard pentru stabilirea cheltuielilor necesare cu salariile?
Din păcate, am pierdut prea mult timp cu văicărelile neputinţei şi trebuie să ne grăbim în găsirea de soluţii pentru a salva învăţământul românesc, înainte de a fi prea târziu.
Gabriel PLOSCĂ,
Preşedintele Sindicatului din Învăţământ Neamţ