Pe ex-învăţătorul, inspectorul şi profesorul universitar Mihail Avădanei, din Dobreni, l-am cunoscut din copilărie, din întâmplare. Iubea o normalistă frumoasă, pe Ana Gătej, fiica lui Vasile din mahalaua Precista ce locuia pe str. Unirii, nr. 53, gard în gard cu casa subsemnatului. L-am văzut de multe ori venind cu flori la ea. L-am admirat de când era cursant la celebra Şcoală Normală (băieţi) din Piatra Neamţ, de pe Cuiejdi. Sunt deocamdată cea mai sigură sursă a creşterii şi descreşterii sale ca apostol al neamului şi cadru didactic universitar strălucit. A doua sursă care ne-a furnizat importante date despre Domnul Mihai, a fost nepotul său, Corneliu Simionescu, ajuns medic chirurg la Spitalul Judeţean de Urgenţă Neamţ, plecat dintre noi. După ce normalistul Mihai a terminat şcoala a profesat ca învăţător la Magazia, Crăcăoani, Sărata, Dobreni, Piatra-Neamţ. În urbea noastră locuia sub Borzoghean pe str. I. Negre, într-o casă arătoasă orientată cu faţa înspre muntele Cernegura. Avea o grădină mare, frumoasă pe care o lucra cu pricepere. Principalul său vecin şi neam era dascălul de la Biserica „Precista”, Simionescu, poreclit „Biţu” de către amicii săi. De aici venea în Precista în fiecare duminică pe itinerarul str. Negre, Fabrica de salamuri Margetto, uliţa Dima Costinescu. Întotdeauna aducea flori mamei soacre. Bătrâna îi servea cu dulceaţă de cireşe amare şi apă rece de la fântâna lui Leiba, aia cu prăvălie în intersecţie. Copil fiind, mi se părea că cei doi normalişti, Ana şi Mihai, erau cei mai frumoşi învăţători cunoscuţi. Cel puţin, el, Mihai, avea tot cei trebuia unui bărbat „răpitor” admirat de sexul frumos. Era chipeş, distins, plăcut, seducător, sugubăţ…
Când tinerii normalişti veneau de sub Borzoghean în Precista era sărbătoare mare. Neamurile erau prezente în păr să-i asculte că erau oameni „citiţi”, cu carte multă. Şi-i ascultau şi familia Olaru şi Ştefănescu şi Roşca şi toate neamurile lor. Se adunau în livada cu meri a lui Ştefănescu şi cântau, numai că, ce cântau, nu le-a plăcut ostaşilor sovietici eliberatori. Cică au fi fost cântece legionare, fasciste. Cum eram plod îmi este greu să infirm sau să confirm acuzele celor cu stea roşie în frunte, cert este că destui admiratori ai familiilor Gătej, Olaru, Pruteanu şi… au ajuns la „mititica”. Să nu uităm că sovieticii veneau din altă lume, a „secerii şi ciocanului”. A „ciumei roşii”, nu?
Să nu uităm că despre familia Avădanei Mihai, Ana şi cei doi copii, s-a vorbit numai cu respect. Tovarăşa de viaţă a lui Mihai a fost şi ea învăţătoare. A funcţionat la şcolile Costişa, Slobozia, Dobreni, Sărata, Cotârgaşi… ambii erau apostoli de elită cu gradul I, iar doamna a condus numeroase coruri şcolare, şezători şi cursuri de gospodărie. În 1942 (după alte informaţii în 1943) Mihai Avădanei şi învăţătorul Madgearu au scos ziarul „Ceahlăul”. Atenţie! La vreme de război. În acelaşi an, la 29 martie 1942, înv. Mihai Avădanei a vorbit în faţa pietrenilor la catedrala domnească Sf. Ioan Botezătorul despre cei 40 de învăţători martiri ai credinţei creştine care au căzut pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi Ţinutului Herţei. Cu acest prilej au fost pomeniţi eroii Mihai Ciubotaru din Dobreni, Cimpoieşu Petru din Broşteni, Vasile Cătană din Ghindăoani, Ionel Crivăţ din Ruseni, Mihai Manea din Răuceşti şi… alţi martiri ai Patriei jertfiţi pe altarul ţării.
După absolvirea Facultăţii de Filosofie Iaşi (1950) familia Avădanei s-a mutat în „dulcele târg” unde domnul ajunge profesor universitar la specialitatea Pedagogie. Este ultima dată când mai vorbesc cu familia de sub Borzoghean. Pornind de la faptul că înv. Mihai Avădanei a fost mahalagiu de-al nostru, o rudă apropiată a cuplului amintit a întocmit în scris o rugă către proaspătul universitar. Mai pe şleau, mi-a pus o pilă pentru reuşita la facultate. O pilă scrisă pe care am dus-o chiar eu la Iaşi. Profesorul universitar Avădanei Mihai stătea în spatele Universităţii Alexandru Ioan Cuza în zona Păcurari, locul unde Armata Roşie a ridicat cinci blocuri-cazemată, cu ziduri groase, impunătoare. Am dat scrisoarea doamnei Ana, care nu mai era codana frumoasă din Precista noastră. Era albă, ninsă toată. A luat „recomandarea”, a citit-o, a zâmbit subtil şi m-a îmbărbătat: „Băieţică! Mergi la facultate, înscrie-te şi dă examenele solicitate. Restul e discutabil!” Nici astăzi nu ştiu dacă doamna Ana i-a spus ceva domnului Mihai despre pila mahalalei Precista, dar ştiu că am făcut „buf”, la prima admitere în învăţământul superior. Tot părinţii mei au fost pedagogi. M-au angajat în câmpul muncii ca lucrător cu cârca, ca să fac deosebirea între munca fizică şi cea intelectuală. Şi-am făcut-o. La a doua admitere am ajuns student la Istorie, facultate de cinci ani. Despre normaliştii Mihai şi Ana Avădanei, celebrul cuplu pietrean nu mai vorbeşte nimeni astăzi. Poate vor fi pomeniţi de Ziua Învăţătorului, că au fost apostoli merituoşi, de mare clasă. Merită pomeniţi!
Dumitru RUSU