Admirabila rezistenţă tăcută
Pe plaiurile noastre dragi încă mai sunt, din fericire, nu puţini oameni care îşi dedică timpul, nervii, inima, sufletul pentru cauze reale în care este nevoie cu adevărat de ajutor şi încurajare. Şi fac lucrul acesta cel mai adesea cu discreţie, în anonimat, fără publicitate şi tam-tam.
Partea tristă în toată povestea este că nu numai că nu sunt recunoscuţi, apreciaţi şi sprijiniţi în mediile lor, cum ar fi firesc într-o lume civilizată, dar chiar se confruntă la tot pasul cu piedici, nedreptăţi, admonestări şi mizerii din partea sistemului în general şi, din păcate, chiar din partea celor mai mulţi din jur, care au învăţat atât de bine să se solidarizeze în rău sau să tacă în cel mai bun caz, prefăcându-se că nu au văzut şi nu au auzit nimic din ceea ce se întâmplă anapoda în preajma lor.
Profesori care oferă învăţătură de calitate şi împărtăşesc valori adevărate împotriva birocraţiei, favoritismelor, stilului abuziv-autoritarist de conducere şi climatului nesănătos din şcoli.
Asistente şi asistenţi care se implică cu multă devoţiune în îngrijirea oamenilor bolnavi în condiţiile în care în spitale există lipsuri materiale elementare, risc de infecţii asociate, disproporţii salariale descurajante, lipsă de personal, inechităţi de tot felul şi management defectuos.
Medici care nu abdică de la menirea lor de bază de a fi de ajutor necondiţionat celor bolnavi şi îşi sacrifică zilele şi nopţile, în gărzi suprasolicitante, fiind mereu acolo unde este nevoie de ei.
Voluntari în tot felul de asociaţii şi organizaţii cu specific social care oferă din timpul şi energia lor pentru a îmbunătăţi cât de cât viaţa unor semeni pe care soarta i-a defavorizat.
Ziarişti care îşi pun la bătaie liniştea şi pacea vieţii pentru a scoate la lumină adevărul, adesea chiar împotriva trusturilor în care lucrează sau a instituţiilor statului, corupte, disfuncţionale şi ostile.
Scriitori care scriu şi publică mai departe cărţi minunate împotriva trendului anti-cultural.
Preoţi care prin implicare fac să supravieţuiască unele cătune sau cartiere năpăstuite şi redau încrederea acolo unde părea pierdută definitiv, în pofida valului de ostilitate din ultima vreme împotriva clerului şi a bisericii.
Artişti şi cercetători care îşi oferă creaţia consumându-şi flacăra vieţii în condiţii dificile în timp ce statul român, prin instituţii numeroase, bifează evenimente aşa-zis culturale care mai de care mai aiuritoare.
Ţărani care ştiu să se gospodărească şi duc mai departe ce au învăţat de la părinţi şi bunici, lucrează pământul şi îşi trăiesc viaţa în demnitate.
Copii şi tineri care îşi caută aici un drum şi încearcă să facă faţă în felul lor strâmbătăţii, minciunii şi ipocriziei celor maturi.
Sunt convins că toţi aceşti oameni – care încă nu şi-au luat lumea în cap (şi probabil nici nu o vor face), care sunt, pare-se, în număr mai mare decât am putea crede – susţin în mod real lumea aceasta a noastră românească de la margine, o opresc de fapt de la destrămare, îi întârzie dezastrul, o menţin pe linia de plutire, îi asigură o rezistenţă eficientă, singura care mai întreţine un dram de speranţă.
Prof. psih. Vasile BAGHIU