Mărturisiri de crez artistic cu Parasca şi Mihai Agape
Cea mai recentă întâlnire a publicului nemţean cu familia de artişti plastici Parasca şi Mihai Agape a avut loc pe data de 25 martie 2019, cu ocazia unei încântătoare expoziţii cu mireasmă de primăvară, care a oferit, potrivit cunoscătorilor, „unghiuri originale de perspectivă şi, deopotrivă, modalităţi proprii de rezolvare a unor complicate probleme de construcţie plastică”.
Vernisajul expoziţiei l-a făcut pe părintele Dorin Ploscaru să aprecieze că ne-am bucurat de lucrări noi, care împrospătează tonalitatea şi tonul rostirii cromatice, lucrări inedite… un regal de culoare şi tuşă, care încântă ochiul şi sufletul.
A sta de vorbă cu Parasca şi Mihai Agape este un prilej de profundă consideraţie pentru o viaţă întreagă dedicată profesiei şi artei. Te minunezi în faţa a doi oameni blânzi şi duioşi, dotaţi cu doze de sinceritate şi modestie dezarmante, dublate de o simplitate ajunsă la esenţă. Frământările vieţilor lor au sublimat într-o armonie deplină, dincolo de limita diferenţelor sesizabile ale firilor lor omeneşti şi ale viziunilor lor picturale.
– Ca profesori de pictură aţi format generaţii de copiii. Cu ce impresii aţi rămas în legătură cu experienţa Dvs. didactică?
– Parasca Agape: Experienţa didactică a fost una plăcută pentru că şi obiectul predat a fost de aşa natură încât a permis apropierea de copii. Dacă eşti un profesor interesat, elevii vin cu mare drag şi mie îmi plăcea mult să-i ajut. La început mă jucam cu ei, mi se părea o continuă joacă iar timpul te ajută să te perfecţionezi. De multe ori am depăşit graniţa orelor de curs şi am făcut nenumărate activităţi extraşcolare prin care simţeam că elevii deveneau mai aproape de mine, indiferent dacă era vorba de cei de la Clubul Copiilor din Bicaz, de la Bicazul Ardelean, Bicaz Chei, Ion Creangă, Şcoala „Elena Cuza”, Şcoala „Nicu Albu”. Am urmărit să le transmit dragostea pentru frumos, prin pictură dar şi prin muzică, pentru că adesea îi puneam să cânte în timp ce lucrau.
– Mihai Agape: Eu am urmat Facultatea de Arte îndrumat de pictorul Adrian Podoleanu, care mi-a fost ca un al doilea tată şi care a insistat să urmez cariera artistică. În anul 1973, Puiu Vadana, care era inspector, m-a invitat către catedră. Am predat trei ani la Zăneşti, după care am fost remarcat la Casa Pionierilor de directorul Gavril, profesor de limba română. Iniţial am avut jumătate de normă, iar din 1978 am devenit titular şi de acolo m-am pensionat în anul 1998. Mi-a plăcut mult să predau acolo, pentru că, spre deosebire de şcolile generale, se lucra cu un număr redus de copii, şi cei care erau mai talentaţi. Până la urmă rămâneau cei mai pasionaţi. Nume precum Lucian Gogu-Craiu şi Laurenţiu Dimişcă, care au trecut prin mâinile mele, au ceva important de spus în arta plastică actuală.
Ca profesor mi-am făcut meseria din pasiune. Nu m-am implicat în politică dar pe linie profesională am avut mari realizări cu copiii. Am participat atât la activităţi de nivel judeţean, cât şi naţional dar şi la concursuri internaţionale, cu rezultate foarte bune. Îmi amintesc cu plăcere de taberele de vară de la Borca sau Durău în care am pictat pereţii de la internatul şcolii din Ceahlău sau alte activităţi asemenea prin ţară, acolo unde eram solicitaţi. Apoi erau expoziţiile bienale „Suntem fii ai patriei străbune” – cu participări din toată ţara. Expuneam lucrări ale copiilor şi la fostele fabrici „8 Martie” şi C.F.S. Săvineşti, precum şi la Policlinica cu plată. Am elevi buni împrăştiaţi prin toată ţara şi prin toată lumea.
– Şi totuşi, în ciuda eforturilor de la catedră, nu aţi lăsat mai prejos munca de creaţie…
– Mihai Agape: Noi amândoi am făcut tot timpul şi muncă de creaţie. Eu la Piatra Neamţ iar Parasca, fiind iniţial la Ion Creangă, expunea tot la Piatra-Neamţ, la activităţile Cenaclului Tineretului, care ţinea de Filiala U.A.P. Bacău. Am participat amândoi la tot felul de acţiuni, la expoziţii colective şi personale. Am evidenţa a peste 150 de participări la manifestări expoziţionale, concursuri şi aproximativ 25 de expoziţii personale, una la 4-5 ani. Am devenit membru U.A.P. în 1998, chiar când m-am pensionat.
Înainte de 1990 toţi artiştii plastici erau obligaţi să fie cuprinşi în „câmpul muncii”. Era şi o condiţie pentru a intra în U.A.P. să fii încadrat şi erai obligat să pui accent pe munca didactică. Totuşi amândoi nu am neglijat munca de creaţie şi evoluţia noastră a fost în domeniu în care am avut atracţie de mici copii.
– Cum s-a manifestat această atracţie timpurie pentru arta plastică?
– Parasca Agape: La mine totul provine din familie. Tata era talentat iar fratele meu, Ilie Boca, a avut un rol hotărâtor în orientarea mea către Facultatea de Artă, şi nu numai a mea, pentru că toţi fraţii avem înclinaţii artistice. Eu fiind mai tăcută, mi-a plăcut mai mult să desenez şi m-am exprimat prin personajele mele. Dacă îmi observaţi lucrările, multe personaje vorbesc. Picturile mele glăsuiesc mult, sunt mai gălăgioase. Strigătele din creaţiile mele semnifică aspecte ale vieţii, mai plăcute sau mai neplăcute şi încrâncenate. În felul meu mi-a plăcut să râd de prostie sau de lene şi am ironizat aceste neajunsuri. Eu merg spre partea graficii, desenul este foarte riguros, cu detalii, totul este narativ şi trebuie să insişti mult cu privirea pentru a descâlci povestea.
– Mihai Agape: În cazul meu, încă din clasele mici, mi-a fost mult mai uşor să mă exprim prin semne decât prin vorbit, astfel încât caietele mele erau mâzgălite toate, începând de la sfârşit către început. Copiilor le este mult mai uşor să mânuiască elementele de limbaj plastic decât literele şi sunt mai atraşi de imaginile pe care le pot lăsa pe o suprafaţă, la început naiv şi mai mult abstract, apoi mai complex.
– Se spune că operele Dvs. au efect terapeutic…
– Parasca Agape: Chiar pentru mine au efect terapeutic. Am avut perioade cu starea sănătăţii mai precară şi atunci în loc de medicamente am pictat. Dacă lucram mă linişteam şi liniştea mea se transmite probabil şi publicului. Chiar şi acum, ori cos ii ori pictez. Eu nu pot să stau, trebuie să fiu în activitate mereu.
– Deşi formaţi o familie atât de armonioasă, în artă sunteţi la antipozi. Cum aţi reuşit să nu vă influenţaţi?
– Parasca Agape: Nu ne-am influenţat nici în artă, nici în alte preocupări. Nu ne-am constrâns unul pe altul niciodată. Ne-am găsit un drum propriu pentru că dacă semeni cu altcineva nu mai faci creaţie. Toată viaţa am încercat să ne găsim calea personală. Eu, iniţial am avut tendinţa să mă iau după fratele meu, Ilie, dar în timp am părăsit cenuşiurile lui şi am trecut spre o gamă coloristică mai complicată.
– Mihai Agape: Chiar dacă am rămas independenţi în creaţie, ne-am încurajat şi ajutat reciproc permanent şi asta ne-a ajutat să rezistăm în timp şi să trecem şi peste perioade mai grele, mai ales legate de starea de sănătate.
– Domnule Mihai Agape, cum aţi putea caracteriza tema „Mirajului”, care vă bântuie de multă vreme?
– Mihai Agape: De câţiva ani buni am adoptat conceptul de „Miraj”, în care, pornind de la peisaj am înglobat chipul uman, rezultând nişte compoziţii stilizate până la maximum; folosind culoarea sub formă de pete urmăresc să generez doar o sugestie. M-am ferit tot timpul să fac imagini care să se apropie de aspectul fotografic. Aşa am simţit eu de la bun început că mă descurc mai bine. Şi fac nişte compoziţii puţin mai cerebrale, mergând spre simplificare şi în ceea ce priveşte culoarea, tinzând spre game simple, pe o singură culoare, venind cu griuri şi folosind un contrast maxim, de la negru până la cele mai deschise culori. Sunt ataşat de peisaje şi asta este o amprentă lăsată asupra mea în urma participării la taberele de creaţie la care am fost invitat, organizate atât la nivel judeţean cât şi naţional. Acolo se lucrează după natură, se fac studii.
Am fost caracterizat ca un pictor postimpresionist cu o tentă personală pentru că am redus, am tot redus şi am mers pe simplitate şi se pare că mi-am găsit un drum al meu, pe care am avut tendinţa de a mă autodepăşi şi a merge cât mai departe.
În comparaţie, lucrările Parascăi sunt mai meticuloase, pline de detalii, narative… la mine dintr-o privire ai văzut tot.
– Doamnă Parasca Agape, sunteţi de acord cu afirmaţiile conform cărora operele Dvs. prezintă similitudini cu cele ale lui Marcel Chirnoagă, având şi abordări de tip Picasso şi Kandinsky?
– Parasca Agape: Cred că afirmaţiile se bazează pe faptul că am afinităţi cu ceea ce înseamnă grafica iar lucrările mele conţin multă linie, multă construcţie. Dar mie nu îmi place să fiu lăudată, asemănată… eu nu am vrut să preiau nimic de la nici un pictor iar faptul că seamănă este o coincidenţă. Eu sunt unicat în felul meu şi nu semăn cu nimeni. Nu am pretenţii că mă apropii de artişti mari. Mai degrabă mă încântă asemănarea cu arta populară şi chiar cu arta naivă şi cea brută.
– Cum vă raportaţi la public?
– Mihai Agape: În general nu poţi face abstracţie de mediul în care te mişti, dar noi prin ceea ce facem vrem să ilustrăm experienţa de viaţă prin care am trecut şi acumulările noastre şi ne gândim mai puţin să ne formăm un public care să ne înţeleagă şi pentru care să pictăm. Dorim doar să scoatem la iveală prin mijloace plastice ceea ce gândim şi nu ne facem vise prea mari că avem realizări extraordinare cu care să atragem publicul. Şi totuşi acesta până la urmă a apărut de la sine, chiar dacă noi nu am vizat asta.
– Domnule Mihai Agape, dovedind că talentul are numeroase modalităţi de concretizare, în anul 2012 aţi schimbat penelul cu peniţa. Ce a rezultat?
– Mihai Agape: Au rezultat 3 cărţi: „Lampa care întinde morţii prada”, în anul 2012, care este un fel de anchetă, de reportaj pe o direcţie justiţiară, plecând de la un caz real; „Eşecul fatidic”, în 2014, în care am integrat fragmente dintr-un dosar penal, impregnate cu foarte multă ficţiune, mergând pe două planuri, ca într-un montaj paralel; „Himere”, în 2016, proză scurtă cu caracter autobiografic, care în esenţă este o combinaţie între vis şi realitate. Toate trei au fost bine privite de către criticii literari, şi aş dori să aduc în discuţie doar pe Constantin Dram care mi-a făcut o cronică la „Himere” în „Convorbiri Literare” şi pe Constantin Tomşa, care m-a lăudat în revista „Apostolul”, arătând că am respectat toate regulile prozei scurte, mergând spre o condensare totală.
– Apreciaţi că în prezent libertatea de exprimare în arta plastică are valenţe mai ample decât înainte de 1990?
– Mihai Agape: N-aş spune că există o diferenţă prea mare. Înainte de 1990, cei care doreau să ajungă în diferite poziţii, ţineau cont de indicaţiile realismului socialist. Libertate de exprimare era şi atunci, dar depinde ce vizai, unde doreai să ajungi. Arta românească în general, înainte de revoluţie era foarte bine văzută şi peste hotare, pentru că existau artişti cu operă curată.
A consemnat Gianina BURUIANĂ