Când i-am spus că aş dori să stăm de vorbă, actorul şi regizorul Ion Sapdaru, laureat al Premiilor Gopo, n-a stat nicio clipă pe gânduri. Ivan Sapojnic pe numele său adevărat, s-a născut la Doroţcaia, Transnistria, are 57 de ani şi se teme de eşec. Încep conversaţia cu marele artist, atât de divers în talentul lui, cu o întrebare despre „facerea” rolurilor.
– Cât de lung, cât de chinuitor este drumul creării unui personaj care ar trebui să ajungă la inima publicului?
Într-un fel, e vorba despre bucătăria noastră internă. Nu prea pare interesantă pentru un muritor de rând. De la scenariu până spre realizarea, spre materializarea personajului, sunt paşi grei, ezitanţi uneori. Se întâmplă şi derapaje, se întâmplă şi că îţi pierzi personajul şi nu mai ştii încotro să mergi. Filmul, în principal, te obligă să fii mereu în formă şi astfel nu prea ai când să cochetezi cu rolul, aşa cum s-ar putea întâmpla în teatru. Dacă în teatru mai poţi cât de cât amâna, în film nu prea ai când, pentru că e un anumit timing pe care trebuie să-l respecţi. Dar peste tot e frumos şi interesant, atâta vreme cât ştii că faci un spectacol care va aduce bucurie şi poţi să transmiţi şi câteva mesaje importante.
– Cine sunt actorii care v-au marcat în mod fericit parcursul artistic?
Am lucrat cu Victor Rebengiuc, am jucat şi cu Gheorghe Dinică, care m-au impresionat extraordinar, chiar şi cu actorul american Armand Assante. Eu am furat meserie de la toţi. Te uiţi şi vezi. Ce îţi place imiţi sau, mă rog, încerci să reproduci. Ce nu îţi place, nu „furi”. Actorul este un om care spune minciuni frumoase. M-a fascinat Toma Caragiu. Mi s-a părut un actor care ar fi putut face faţă în toate situaţiile. A fost un artist uriaş.
– Este adevărat când se spune că actorii nu au vârstă?
În film nu poţi să spui asta, pentru că acest gen de artă necesită un anumit tipaj, pe care trebuie să-l respecţi. În teatru, compoziţia îi permite unui actor mai în vârstă să joace pe cineva care e mai tânăr şi invers. În final, iese o treabă destul de credibilă.
– Să ne reamintim de plăcuta trecere prin anii de ucenicie…
Institutul de Teatru de la Chişinău l-am absolvit în 1983, iar în 1989 am terminat Institutul de Cinematografie VGIK de la Moscova. Au fost două facultăţi extrem de solicitante, dar, în acelaşi timp, extrem de interesante, pentru că nici nu am observat când le-am absolvit. E o profesie pe care mi-am dorit-o toată viaţa, evident că nu am pregetat să o învăţ, dar, în acelaşi timp, m-am şi distrat foarte mult, pentru că teatru şi filmul, până la urmă, sunt o joacă serioasă, un proces de creaţie, de fantezie, de căutare. Mi-am dorit, în primul rând, să fiu clown. Mi se părea o chestiune absolut extraordinară să te strâmbi, cum spuneam noi când eram mici, să fii caraghios, să faci giumbuşlucuri în faţa oamenilor, să îi distrezi, să îi amuzi. La Chişinău, i-am avut profesori la regie pe Nelu Bordeianu, iar la arta actorului pe Vladimir Cobăsneanu. La Moscova, mi-au predat somităţi din cinematografia rusă. Profesorul meu de bază a fost Anatoli Romaşin, un actor care a colaborat şi cu Nikita Mihalkov, a fost un artist de mare talent la Teatrul Maiakovski şi care, din păcate, s-a prăpădit şi el. Eu zic că şcoala rusească rămâne cea mai bună în continuare.
– Cum consideraţi plasarea dvs. în repertoriul teatrului, al filmului românesc?
L-aş supăra pe Dumnezeu dacă aş spune că nu am avut un traseu bun, susţinut şi destul de încărcat. Am fost privilegiat din punct de vedere al rolurilor. Am câştigat, în 2007, Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, cu rolul Tiberiu Mănescu, din „A fost sau n-a fost?” şi alte premii importante, însă pe mine aceste „recunoaşteri” nu mă prea încântă.
– Să joci în provincie reprezintă uneori un pas înapoi în cariera unui actor?
În niciun caz. Teatrul se poate întâmpla oriunde şi nicăieri. Am cunoscut teatre mari, case mari în care se întâmplau lucruri tâmpite şi am cunoscut teatre mici, în provincie, în care s-a făcut creaţie extraordinară. Filmul se face în capitală, pentru că acolo sunt banii, acolo sunt producătorii, acolo este şi logistica, dar teatru se poate întâmpla, repet, oriunde şi nicăieri.
– Există o limită a posibilităţilor actoriceşti?
Evident. Ca şi în orice altă meserie, ca şi în orice alt domeniu, în teatru, în film, există limite şi, în primul rând, sunt limitele de vârstă şi de sănătate.
– Ca regizor este mai uşor?
E la fel de solicitant ca şi în actorie. Modelele mele din lumea regiei de teatru sunt Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Anatoly Efros, Thomas Ostermeier.
– Se mai poate vorbi de a avea emoţii la nivelul pe care l-aţi atins dvs.?
Pentru mine, emoţia este mecanismul care mă determină să exist în această profesie. În continuare mă emoţionez şi în continuare mă tem pentru creaţia, opera pe care încerc să le fac, dar emoţia este cea care ne ţine mintea trează şi ne împinge spre alte înălţimi.
– Vă e teamă de eşec, de ridicol?
Da. Ca oricărui om. Din întâmplare, actorii şi regizorii sunt şi ei oameni făcuţi din carne şi din oase şi din toate celelalte, şi cu lacrimi, şi cu inimă, şi cu sânge ş.a.m.d. Evident că mă tem de eşec, încerc să-l evit, însă el stă într-un fel deasupra noastră ca o sabie a lui Damocles. Muzica aplauzelor mi se pare cea mai frumoasă.
– Se câştigă din film ceva mai mulţi bani decât din teatru?
Nu. Poate un pic mai mult, dar nu atât de mult cum s-ar putea crede. Sumele sunt modeste. Totul e la „nivelul” de un pic mai puţin decât modest.
– Noi proiecte?
Cred că mai multe sunt legate de teatru. Voi face o piesă foarte curând la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, din Iaşi, urmează alte câteva colaborări, una la Tulcea, alta la Chişinău. Teatrul de la Iaşi „merge”, în sfârşit ne-am „reparat”, arată extraordinar de frumos, foarte multă lume vine să ne vadă. La Iaşi, eu fac numai regie. În film, deocamdată, nu am nimic clar. Filmul, ştiţi cum e la noi, a devenit o loterie.
– Generaţia tânără corespunde exigenţelor, rigorilor dvs.?
Lucrez bine cu actorii tineri. Uneori le mai lipseşte, pe ici, pe colo, şcoala, dar în principiu sunt OK. Şcoala românească de teatru şi film a scăzut un pic în cadenţă, din păcate. Mi se pare că a devenit uşor superficială. Oricum, scena îi alege, îi cerne pe toţi.
– De Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ vă simţiţi legat în vreun fel?
Mă simt legat de Teatrul Tineretului, pentru că am avut foarte mulţi studenţi care au făcut aici carieră. Întotdeauna am admirat teatrul din Piatra-Neamţ, pentru tot ce a însemnat el pentru viaţa culturală din România. Mă leagă şi multe alte lucruri de Piatra-Neamţ. De exemplu, aici este născută soţia mea, actriţa Anne-Marie Chertic, de la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Primii 4 ani de copilărie ai puştiului meu i-am petrecut aici. Îmi place oraşul, îmi plac foarte mult oamenii, am o grămadă de prieteni aici şi mă bucur.
Violeta MOŞU