Un actor este atât de bogat interior, încât nu ajunge timpul ca să-l poţi cunoaşte. Dăruit trup şi suflet personajelor sale, Candid Stoica (n. 14 septembrie 1935, Bucureşti) s-a aflat constant în atenţia publicului. A stârnit un mare interes şi prin scrierile sale, inestimabile memorii teatrale datorate spiritului său de largă colegialitate. A debutat la Teatrul de Stat din Piatra-Neamţ în 1961, imediat după absolvire, şi a jucat timp de trei stagiuni pe „scândura” unei instituţii de cultură ajunsă legendară.
– A fost uşor să intraţi pe uşa din faţă a teatrului? Aţi absolvit în 1961, erau patru clase cu mari profesori în frunte: Ion Finteşteanu, George Dem. Loghin, Moni Ghelerter şi Dina Cocea. Dumneavoastră aţi absolvit la clasa lui Moni Ghelerter.
– Nu a fost uşor. Am dat de trei ori examen şi doar a patra oară am reuşit. Prima mea profesoară a fost Sorana Coroamă, care a fost dată afară din toate instituţiile de cultură – în urma arestării fratelui său, doctorul Gheorghe Plăcinţeanu, care fugise cu Lica Dej la Paris – iar noi, cei 13 studenţi, am fost preluaţi din anul II de marele regizor Moni Ghelerter, autorul atâtor spectacole de referinţă.
– Cum aţi ajuns la Piatra-Neamţ? Era deja teatrul de aici un loc ispititor, tentant?
– Am ajuns la Piatra-Neamţ, care atunci era doar o secţie a Teatrului din Bacău, printr-un calcul simplu: era un colectiv nou, în care puteai uşor să te dezvolţi. (…) Am venit împreună cu Alexandru Lazăr de la clasa mea şi cu Traian Stănescu, Ioana Manolescu şi Cătălina Murgea de la clasa maestrului Loghin. Odată cu venirea noastră, a celor cinci absolvenţi, secţia de teatru a devenit teatru de sine stătător: în 1961 secţia nemţeană a Teatrului „George Bacovia” de la Bacău devenea Teatrul de Stat din Piatra-Neamţ. Noi cinci, alături de Andrei Ionescu şi Ileana Stana-Ionescu, Adria Pamfil-Almăjan, Dodo Voicescu, Nelu Manolescu, soţii Varduca – am fost primii salariaţi ai noului teatru de la poalele Ceahlăului. La un an după sosirea grupului nostru, a venit la Piatra-Neamţ şi actriţa Paula Chiuaru, studentă a maestrului G. Dem Loghin. (…)
– Cum a fost întâlnirea cu directorul Ion Coman, omul căruia îi datorăm prestigiul acestei instituţii?
– Întâlnirea cu Ion Coman a fost normală, chiar banală, el neavând aura pe care şi-a câştigat-o mai târziu. Nu era nicidecum un director de teatru, aşa cum ne imaginam noi… Amănunte găsiţi în volumul meu Culise, unde se află un întreg capitol dedicat lui Ion Coman.
– Ce a însemnat Teatrul Tineretului pentru cariera dumneavoastră artistică? Aţi jucat în câteva spectacole memorabile: Nota zero la purtare de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, regia Gabriel Negri, Domnişoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia Cornel Todea, Orfeu în infern de Tennesse Williams, regia Cornel Todea, ca să dau doar câteva exemple.
– Teatrul din Piatra-Neamţ – şi nu al Tineretului, titulatură pe care şi-a luat-o după plecarea mea spre capitală – a fost pentru mine ca un miracol, care mi-a pus în valoare personalitatea, oferindu-mi, în cei patru ani, cât am stat la Piatra, roluri de factură absolut diferită: tânărul timid (Daniel) din Nota zero la purtare, un bătrân duios (Ion Sorcovă) din Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, un tânăr aiurit care îşi părăseşte familia (Tom) din Menajeria de Sticlă de Tennesse Williams, alt bătrân, de data asta rapace, din Orfeu în infern de Tennesse Williams, un căţel (Patrocle) din Dumbrava Minunată, un rol de îndrăgostit în piesa sovietică Cred în tine de A. Korostilov, în care am avut-o parteneră pe Ileana Stana-Ionescu, alt personaj rapace (Chiril) din Trei Generaţii de Lucia Demetrius, un personaj complex (Chirică) din Omul cu Mârţoaga de G. Ciprian, un om şiret, cu „două feţe” în Nila Toboşara, un gropar în piesa bulgărească Generalul şi Nebunul de A. Wagenstein, un ţăran în comedia Dracul Uitat de Jan Drâda, un pianist (Iulian) din O singură viaţă de I. Hristea. Şi asta numai în patru ani!
– V-aş ruga să-mi vorbiţi şi despre regizorii acelor vremuri: Negri, Giurchescu, Todea, Marcel Anghelescu…
– Cu toţi regizorii cu care am colaborat m-am înţeles de minune. Eram avid să învăţ meseria de teatru pe roluri interesante şi îi ascultam cu religiozitate pe absolut toţi regizorii cu care am lucrat, regizori talentaţi, inteligenţi, care au văzut în mine un actor cu reale resurse, capabil să interpreteze roluri de substanţă şi totodată foarte diferite: Cornel Todea (4 spectacole), Gabriel Negri (4 spectacole), Lucian Giurchescu, Marcel Anghelescu, Ariana Kuhner, Gh. Jora (1 spectacol).
– Pe atunci şi celebrul cântăreţ Cristian Vasile era angajat al Teatrului Tineretului.
– În anii aceia, 1961-1964, Vasile Cristian era angajat ca regizor tehnic şi, normal, am avut zeci de conversaţii cu el şi cu soţia sa, Rada Moldovan, care ocupa postul de sufleor. (…) Am participat ca martor la cununia lor civilă. El – care avusese succese extraordinare la Viena, Budapesta şi Paris – făcea acum o meserie, pentru care nu avea tragere de inimă, doar pentru a primi un salariu, ca să poată supravieţui. Avea 51 de ani şi era un om tare bolnav. A murit în 1974, la Sibiu, după un scurt popas la Predeal. Am ascultat din gura lui povestea Zarazei şi am fost uimit, mulţi ani mai târziu, de povestea născocită de Mircea Cărtărescu într-o carte de pură fantezie. Despre Vasile Cristian, G. Popa Mijea şi alţi actori ai teatrului (Alexandru Lazăr, Mitică Popescu, Traian Pârlog, Mimi Caragiu) medicii Micşa şi Negruţi şi secretarul literar Edi Covali am scris o piesă intitulată O scrisoare deschisă. Am trimis-o şi Teatrului din Piatra-Neamţ, dar n-am primit niciun răspuns.
– În ce ritm funcţiona şi trăia oraşul atunci?
– Piatra-Neamţ, pe vremea aceea, era un liniştit orăşel de provincie, cu multe case cu grădini şi pomi fructiferi, cu două cinematografe, o librărie (lipită chiar de clădirea teatrului), un restaurant lacto-vegetarian şi un altul intrat în legendă, Garofiţa (…), o stradă plină de magazine, ai căror responsabili erau toţi evrei, o închisoare situată pe strada Libertăţii, cimitirul amplasat pe strada Recunoştinţei şi un public care iubea teatrul şi artiştii, şi care ne-a primit de la început cu dragoste şi simpatie. (N. R. – plasarea cimitirului şi închisorii sunt preluate din alt banc!)
– Cineva din teatru spunea: aveam tinereţe, ce ne mai trebuia somnul? Sunteţi de acord?
– Despre teatru şi despre actori s-au spus şi se spun în continuare tot felul de vorbe, de fraze mai inteligente şi mai puţin inteligente, ca şi cea pe care o reproduceţi dumneavoastră. În mod normal e nevoie şi de tinereţe, şi de somn. Dar, după părerea mea, e nevoie şi de experienţa şi maturitatea pe care au acumulat-o „bătrânii”.
– Teatrul este locul unde totul se poate întâmpla?
– Se poate spune şi aşa, dar, în ultimă instanţă, fraza e doar o legendă… Desigur, se pot întâmpla minuni ca dintr-o piesă slabă să iasă un spectacol minunat, se poate întâmpla ca la un actor în care nimeni nu credea să răsară un mare talent, se mai poate întâmpla ca situaţia, piesa, colectivul să nască un loc care să dea naştere unei capodopere sau a unui climat de lucru de înţelegere, de apreciere reciprocă, care să genereze spectacole de bună calitate şi de o forţă surprinzătoare… Dar se mai poate întâmpla ca o piesă despre care se credea că e bună – cu un regizor foarte bun şi cu o distribuţie excelentă – să „cadă” după câteva spectacole. Lucrurile ţin de inefabil. E, bunăoară, şi cazul spectacolului Concurs de frumuseţe, făcut de Alexandru Tocilescu după o piesă de Tudor Popescu, care s-a jucat la două teatre din ţară doar de câteva ori, iar la Teatrul de Comedie s-a jucat de peste 300 de ori.
– Cine-i cel mai în măsură să vă răsplătească strădaniile scenice. Publicul şi numai publicul?
– Există o cutumă, că valoarea unui actor o dă afecţiunea publicului. Dar în lume sunt şi alte moduri de a aprecia valoarea unui actor şi anume: câţi bani a câştigat de-a lungul timpului. Amza Pellea, Toma Caragiu, Gh. Dinică au fost plătiţi cu sume minore în comparaţie cu De Niro sau Al Pacino. Depinde unde joci…
– În munca dumneavoastră aţi păstrat acelaşi entuziasm de la început, aceeaşi pasiune, vă animă aceeaşi dorinţă de rigoare?
– Nu vreau să mă laud faţă de dumneavoastră, dar pe tot parcursul vieţii mele artistice – mi-am desfăşurat activitatea la Teatrul din Piatra-Neamţ, la Teatrul din Ploieşti, la Teatrul de Comedie şi Televiziunea Română – am avut constant aceeaşi pasiune şi dragoste pentru teatru, şi dorinţă de a mă perfecţiona, de a fi veridic.
– Întrebările pe care vi le puneţi, îşi găsesc răspunsuri capabile să vă atenueze neliniştile existenţiale?
– Ciudat, dar n-am ceea ce dumneavoastră numiţi nelinişti existenţiale. Am fost şi mai sunt un iubitor al teatrului de calitate, ferit de diplome şi de premii şi mă simt bine în pielea mea. În altă ordine de idei, după dispariţia soţiei mele, Sara Dan Meerovici (care a fost actriţă marionetistă la Teatrul Ţăndărică, dar mai întâi fusese angajată sufleor la Teatrul din Piatra-Neamţ), am început să scriu poeme (volumul Gânduri despre Sara) şi, de nouă ani, săptămânal, scriu cronică teatrală la revistele Viaţa Medicală şi Bucureştiul literar şi artistic, cronici care au apărut în volumul Cronici cu spini de trandafiri.
– Volumele de memorii teatrale pe care le-aţi scris se bucură de mare succes. De unde provine patima scrisului?
– Patima scrisului, vorba unui personaj, e patimă mare şi provine din lectură, din cărţi şi din… vise. Am fost un asiduu cititor de cărţi şi reviste şi am avut de-a lungul vieţii mulţi prieteni în rândurile scriitorilor…
A consemnat Violeta MOŞU