Poezia lui Doinaş este o poezie de factură neoclasică, iar autorul ei este un reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi de a imprima universului întreg ordine şi echilibru. În creaţia lui, lumea este un spectacol, iar poetul este o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de marile teme ale artei, Ştefan-Augustin Doinaş este receptat ca un poet echilibrat, care îşi purifică emoţiile printr-o disciplină remarcabilă a versului, îndelung elaborată.
Volumul Ovidiu la Tomis al poetului cuprinde opere scrise în perioada 1951–1957. Aşezat în fruntea poeziilor din acest volum, poemul Ulisse sugerează aceeaşi constantă – tema iubirii, la care poetul revine ori de câte ori are ocazia. De data aceasta, tonul este grav, iar lirismul pare că se estompează sub greutatea simbolurilor antice. Aproape toate celelalte poezii au formă de sonet şi nu se distanţează semnificativ de temele preferate. În Ovidiu la Tomis, însă, admiraţia capătă rezistenţă de granit:
„Zadarnic spumegi, veninoasă mare, / din valurile-ţi negre şi amare! / Eu stau nebiruit în faţa ta. / Şi mii de ani, în zarea arămie, / poeţi însinguraţi asemeni mie / sfidându-te cu lira vor cânta.”
În Voluptatea limitelor, epicul interferează cu liricul, iar tonul baladic revine în forţă. Apreciem că motivul lunii explică şi, în acelaşi timp, mistifică lumea în care trăim (precum la Blaga), adâncindu-i misterele şi transformându-le în taine şi mai mari:
„Întotdeauna am simţit că luna / e una din acele vietăţi / cu suflet dublu, ce hălăduiesc / deopotrivă-n apă şi în aer. // (..) // Şi a ieşit apoi / pe ţărmuri, cu un strigăt de văpaie / atât de stins, atât de enigmatic, / că cealaltă jumătate a ei / – imaginea din apă – purtătoare / a sufletului calm, nepricepându-l, / continua să roadă umbra dulce / a sălciilor plânse, din adânc…” (Luna)
Cu Născut în Utopia, lirismul pare că revine în matcă, deşi unele simboluri cu ecouri epice încă îşi mai găsesc locul aici. Volumul cuprinde poezii scrise între 1969 şi 1975. Iubirea se naşte între astre şi mare, din lut şi apă, iar pe deasupra adie o boare de vânt. Iubirea devine împlinire de o clipă:
„Pasul acela, înaripatul, / care nu era pas, neiertătorul, neîntrupatul / fără popas, / cel ce-n potir de sunet şi rouă / înflorind adormea, / astru născând în dragoste nouă / inima mea, –/ pasul acela, palidul, unde-i? / O, fragil, străveziu, / zilnic mi-l fură-n cearcănul undei / marea, târziu…” (Pasul acela)
Tărâmul de împlinire întru poezie este acest tărâm al Utopiei. Născut în Utopia, poem ce încheie ciclul omonim, pare a fi străbătut de rezonanţe autobiografice:
„Fu întrebat de unde e, răspunse: / „Născut, crescut, trăind în Utopia”.
Din Anotimpul discret reţinem cele şapte Sonete către Euridice. Aici, astrele devin proiecţii ale unei iubiri împlinite prin artă; universul mare generează sentimente curate, într-un gest demiurgic care amestecă izvorul cu dorul sau astrul cu lutul şi din care se naşte „o scară pe care noi, mereu, o coborâm.” (Sonetul I)
Concepţia lui Doinaş despre poezie şi despre misiunea poetului o descoperim în câteva poeme din Conjuratio poetica: Arta poetica, Poezia ca dobândă a morţii, Cuvintele, Poetul ca negustor de zăpadă, Poezia ca ispită a limbii, Cel ce vorbeşte-n locul meu, Omagiu, Oracol mut, Conjuratio poetica. Ilustrăm afirmaţia cu ultima poezie din înşiruirea de mai sus:
„Una şi singură, / pulsar / între Alfa şi Omega, / lauda locuieşte în cerul gurii. // Acolo – / fâlfâind în locul păsării, / cuvântul pasăre se ouă în aer. / Acolo – / suferind în locul inimii, / cuvântul inimă nu oboseşte. / Acolo – / durând în locul iubirii, / cuvântul iubire se împarte la castori. / Din exil, / Ioan-fără-Limbă / – prinţul cu sabia-n teacă – / ne-a trimis veste. // Să aşezăm zale ori câlţi / între noi / şi tăişul lucrurilor // Să întemeiem / în alb / Împărăţia Cuvintelor.”
Mai târziu, avea să-şi aducă aminte de perioada începutului, pe care o pune într-o relaţie nouă, reproşând confraţilor întru poezie lipsa de interes faţă de formă: „Ştii, după perioada proletcultistă, când oficialităţile administrative decretau cine e poet şi cine nu, a urmat o alta, când unii poeţi se decretează ei înşişi drept genii, deschizători de drumuri, inovatori de profesie etc., sau o fac prin cei mai apropiaţi prieteni ai lor. Situaţia aceasta – în care scriitorul vrea să vorbească înaintea operei sale – m-a determinat să intervin.”
Nu putem încheia periplul nostru printr-un univers al stării poetice fără să identificăm, prin re-scriere, Starea cuvintelor, aşa cum însuşi Ştefan-Augustin Doinaş a văzut-o:
„Iar şi iară / începe starea fiduciară. // Toate zac bolnave / pe arie: / şi cele dure, / şi cele suave, / – şi nu mai pot să îndure. / Ca şi când după Nominarie / – ultima lună din anul cu nimb – / ar mai fi încă una: – de schimb. / Le-am spus: / – Dar voi sunteţi doar cuvinte: / iniţiale, / feude scutite de orice apus, / o bolboroseală fierbinte / în cerul gurii senioriale… / – Doamne, mi-au răspuns. E zadarnic: / existentul, ca un paharnic / prea harnic, / pe toate / vai! Ne-a umplut / până peste poate / de înţelepciune şi lut. Iar şi iară / începe starea fiduciară. / Ce profet diletant / ne-a luat din braţele vântului? / Un rege itinerant / sfârşeşte cu noi cucerirea pământului… / – Nu-i nimic: nu vă temeţi de însuşire. / Am să-l aştept la ieşire…”
Aici se încheie acest scurt – dar sincer – demers de omagiere a poetului Ştefan-Augustin Doinaş, demers conceptualizat şi materializat în anul 2022, când se împlineşte un secol de la naşterea poetului. De asemenea, în data de 25 mai a acestui an se comemorează 20 de ani de la începutul călătoriei sale printre astre.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI