• Interviu cu maestrul Vianu Mureşan
Născut la 20 februarie 1969, în localitatea Vicea, din judeţul Maramureş, filosoful, scriitorul şi jurnalistul Valerian A. Mureşan (semnează Vianu Mureşan) trăieşte cu intensitate pasiunea pentru cultură.
Este doctor în Filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2003), specializarea fenomenologie franceză. Gradul didactic de Conferenţiar Universitar dr. din 2005. În prezent, redactor de carte şi traducător la editurile Eikon (Bucureşti) şi Şcoala Ardeleană (Cluj-Napoca).
Publică eseuri, studii, tratate despre experienţa religioasă, teologia şi arta icoanei, filosofia magiei, etica şi creativitatea în copilărie. De asemenea, scrie poezie şi proză. În 2005 a primit Premiul Henri Jaquier de la Centrul Cultural Francez pentru teza de doctorat – Heterologie, introducere în Etica lui E. Lévinas.
Cărţi publicate: Fundamentele filosofice ale magiei, Heterology. Introducere în etica lui Lévinas (2005), Simbolul, Icoana, Chipul (2006), Pavese, Omul jignit (2015), Altul decât Dumnezeu (2017), Nebunul lui Dumnezeu (roman, 2014), Sophia Leopold, Let’s Play Artist (2014), Autoportrete în oglinzile cărţilor (2016). (Red.)
– Mai avem modele cu înalte aptitudini morale, profesionale?
– Avem modele şi avem maeştri, n-ar trebui să fim sceptici din acest punct de vedere. Nu confund neapărat maeştri cu dascălii, cu educatorii, cu profesorii, deşi există profesori exemplari prin pasiune şi competenţă. Chiar şi eu m-am format după exemplul unor profesori foarte buni, pe care i-am avut chiar din perioada de liceu, la Baia Mare. Unul dintre ei pe care-l pomenesc tot timpul cu drag, de fapt, o profesoară, Doina Iacob, este cea care mi-a cultivat în egală măsură pasiunea pentru literatură şi pentru filosofie. Şi mare parte din literatura pe care am citit-o eu în perioada de adolescenţă era bibliografie desprinsă din cursurile pe care le făcea doamna profesoară. N-a scris niciodată, n-a publicat nimic, a fost o profesoară de liceu, dar impactul pe care l-a avut asupra mea, prin pasiunea pe care o avea faţă de literatură, faţă de filosofie, faţă de marile idei, m-a contaminat. Ea este, după judecata mea, un maestru. Şi cred că sunt mulţi maeştri în diverse domenii, în afara spaţiului academic sau în afara şcolii.
– Ce vă dădea energie în adolescenţă? Care erau lucrurile care vă puneau pe gânduri?
– Cea mai mare sursă de energie pentru mine era visul să reuşesc să citesc cărţile mari de filosofie pentru care prinsesem gust încă de pe la 15 ani, când am început să-l studiez, să-l citesc aproape zilnic pe Platon. Şi una dintre iluziile mele era că, într-o bună zi, voi întâlni pe cineva care să aibă carisma unui Socrate sau carisma unui maestru spiritual veritabil. Ceea ce nu mi s-a întâmplat, însă am avut norocul să întâlnesc chiar din perioada liceului un studios în filosofie şi literatură care a avut impactul unui maestru asupra mea. A şi murit tânăr, nu era autor de cărţi, Alexandru Deac, pe care l-am transformat şi în personaj în romanul meu, Nebunul lui Dumnezeu.
– Cum simţim că facem lucruri pentru care suntem înzestraţi?
– Dacă ne apucăm să facem lucruri pentru care nu avem niciun fel de predispoziţie sau talent nativ, va fi mult mai dificil să ajungem la vreo performanţă autentică şi, în orice caz, pe calea pe care mergem, va fi mult mai dificil să ne motivăm, să ne păstrăm pasiunea, să lucrăm cu bucurie, cu fericire. Din păcate, se întâmplă ca mulţi copii să fie deturnaţi de ambiţiile părinţilor. Ei au un talent sau vocaţie pentru ceva şi părinţii îi obligă să adopte o cu totul altă cale, din nevoia de a avea o meserie bună, o siguranţă financiară, mă rog, în general, multe motive de natură practică. Se poate sfârşi cu un eşec, cu o depresie, cu sentimentul ratării, în orice caz, cu o viaţă dezamăgită. Sunt şi copii rari, excepţii, care au şi educaţie foarte bună şi o complexitate a minţii ce le permit să urmeze, cu egală dezinvoltură, mai multe căi posibile în educaţia şi profesia lor.
– În ce mod ar trebui să privim şi să înţelegem lucrurile la care alţii, din comoditate, nu se mai gândesc? Cum trebuie să trezim uimirea lor faţă de lucrurile din jur?
– Şcoala vine la un timp, poate la o generaţie, după ce cele mai importante idei din ştiinţă, filosofie au fost generate, gândite, eventual, publicate în cărţi de cei mai importanţi gânditori. Acestea nu intră imediat în educaţie, nu sunt asimilate de şcoală în mod imediat, uneori ele sunt filtrate de presă, instituţii academice, de spaţiul ştiinţific, de spaţiul universitar şi abia acele idei care sunt oarecum convenabile sau considerate utile şi necesare şcolii intră în manuale sau în atenţia publică. Asta e diferenţa dintre educaţia de masă, în şcoală, şi educaţia printr-un maestru direct, pentru că maestrul este şi cel care are ideile, care gândeşte, care generează nişte idei. Prin urmare, cei care sunt discipolii lui, care sunt în anturajul lui beneficiază în mod nemijlocit de acele idei. Dacă vorbim de gânditorii clasici, se întâmplă ca aceste idei să fie între cele mai consistente şi mai rezistente în timp dintre ideile apărute în spaţiul cultural.
– Se poate vorbi cu forţă despre slăbiciune?
– Slăbiciunile nu pot fi ascunse, slăbiciunile cariază, ele acţionează asupra noastră constant, ca o rugină. Dacă nu le depistăm, dacă nu le identificăm, dacă nu începem să lucrăm împotriva lor – şi faptul de a le mărturisi este o formă de a lucra asupra lor – acestea pot să sfârşească prin a ne distruge, prin a ne uzurpa echilibrul şi chiar fiinţa.
– Când este rugăciunea jertfă?
– Dacă rugăciunea este doar o mărturisire şi doar o solicitare, o cerinţă adresată lui Dumnezeu, atunci ea are ceva interesat, ceva eventual terapeutic. Omul, din neputinţă, se roagă şi cere ajutor, cere sănătate, cere putere şi atunci este o rugăciune interesată. Rugăciunea este o jertfă atunci când este preamărirea sau preacinstirea Celui care este în fond la originea vieţii noastre, a sănătăţii noastre, a echilibrului nostru, deci este o rugăciune de preamărire şi aceasta este o jertfă, aşa cum fac îngerii proniatori. Aceasta este rugăciunea luminoasă şi cea mai puternică şi, de fapt, cea mai valoroasă. Cred că cei mai mulţi oameni se comportă ca şi cum ar fi stăpânii propriilor vieţi, ca şi cum ar fi meritul lor starea de sănătate pe care o au, inteligenţa, frumuseţea, tinereţea pe care o au, toate aceste atuuri care fac posibilă o viaţă bună, o viaţă cu care să fim împăcaţi. Şi în momentul în care suntem împăcaţi cu ceea ce suntem, cu ceea ce obţinem, cu ceea ce realizăm, se creează o anumită euforie amnezică, o anumită euforie care ne face să-l uităm pe Dumnezeu ca originea şi cauza reală a tot ceea ce suntem, de la faptul că ne-am născut la faptul că suntem sănătoşi, la faptul că suntem integri, că suntem, eventual, talentaţi în ceva, la faptul că avem capacitatea de a ne realiza anumite ambiţii, idealuri, aspiraţii… La capătul tuturor acestora este Dumnezeu, dar Dumnezeu lucrează apofatic, lucrează ca forţa cea mai discretă şi cea mai aparent neutră în vieţiile noastre şi această forţă este constantă, ea acţionează în toate momentele, în toate situaţiile, chiar şi atunci când dormim. Noi, prin propria putere, n-am putea să ne trezim a doua zi dimineaţa. Viaţa lucrează în noi fără ştiinţa noastră, cum mintea noastră lucrează în noi fără ştiinţa noastră, că ne trezim a doua zi cu aceeaşi minte, n-am făcut nimic să ne-o reţinem de-a lungul nopţii când dispare odată cu somnul. Toate acestea sunt situaţii minunate care se datorează exclusiv şi în totalitate lui Dumnezeu.
– Un om fericit este prea mulţumit de prezent ca să se gândească la viitor? Dumneavoastră vă place să vă faceţi planuri îndrăzneţe?
– Planurile mele sunt pe jumătate marcate de o nevoie de lămurire de sine şi de curăţare de sine şi de dumirire de sine. Probabil, de asta m-am ocupat şi mă ocup în continuare cu filosofia, cu teologia, pentru că acel om care este atent la propria viaţă, la viaţa în lume, la relaţia sa cu soarta, cu eşecul, cu posibilele realizări, cu pierderile posibile care în orice moment se pot întâmpla, de la moartea cuiva apropiat, de la îmbolnăvirea personală, toate aceste lucruri mă frământă şi mă preocupă în fiecare zi. Sunt teme de gândire pentru mine. Eu nu sunt prin fire un ambiţios. Ambiţia mea a fost în cea mai mare parte una de cunoaştere şi de înţelegere. Dacă în urma realizărilor în acest domeniu apare şi altceva care să mă mulţumească sau care să poată fi numit împlinire sau realizare personală, atunci sunt recunoscător, e cu atât mai bine. Pentru mine, ceea ce am făcut şi ceea ce fac este rezultatul naturii cu care am fost înzestrat. Nu judec vreodată la nivel de performanţă, la nivel de realizare înaltă ceea ce fac, pur şi simplu, pasiunea mea pentru cărţi, pentru gândire, pentru filosofie, pentru literatură, pentru tot ceea ce ţine de aceste arte spirituale a făcut să am un anumit drum care în bună măsură a fost deturnat de conjuncturi, de întâlniri, de situaţii, chiar de eşecuri. Cred că în mare parte anumite nerealizări sau eşecuri m-au redirecţionat şi m-au pus pe calea pe care mă găsesc astăzi, despre care nu spun că ar fi mai bună sau mai rea decât vreo altă cale pe care aş fi putut-o urma. De exemplu, dacă aş fi rămas profesor la Universitate. Probabil, aş fi fost mulţumit dacă aş fi reuşit să continui să predau filosofia până la pensie. Nu regret că nu am rămas acolo. Cred că unele dintre lucrurile cele mai importante care mi se întâmplă sunt pierderile nedureroase. Adică pierderile care nu sunt însoţite de moartea cuiva. Eu cred că atunci când ni se întâmplă o pierdere este important să fim atenţi ce vrea destinul sau Dumnezeu de la noi atunci când ne ia ceva. Eu cred că dacă nu ne dă ceva mai bun în mod imediat, poate ne dă minte mai multă. O pierdere din care poţi să câştigi în cunoaştere, în înţelegere este una care te ajută. Şi pentru cineva care pretinde că se ocupă cu filosofia dacă nu ar înţelege nimic din aceste pierderi înseamnă că şi-ar dezonora pasiunea, preocuparea, filosofia ca atare. Eu cred ca Socrate, şi acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat de la el, că nu există nimic rău în mod fundamental, nici în viaţă, nici în moarte, decât pentru cine nu e capabil să înţeleagă. În momentul în care înţelegi mersul lucrurilor, în momentul în care înţelegi relativitatea vieţii tale, a existenţei tale în lume, a relaţiilor cu ceilalţi, a carierei tale, a siguranţei tale, poţi să te raportezi la orice pierdere sau la orice eşec ca la o posibilitate imediată, la ceva care se poate întâmpla oricând şi ceva din care ai putea să extragi o formă de cunoaştere.
– Virtutea mai este o comoară a fiinţei umane?
– În şcoală nu se vorbeşte niciodată despre virtute, nici la facultăţi unde se predă etica, pentru că pare să fie o valoare teologică, o valoare care ţine de morala strict religioasă. Acum, în etică, se vorbeşte doar de calităţi, doar de onestitate, cinste, seriozitate, corectitudine, nu se mai vorbeşte de virtute. În Antichitate, în primele secole ale creştinismului, în Evul Mediu se vorbea, orice morală era legată de virtute şi erau nişte virtuţi fundamentale fără de care un om nu se putea chema credincios sau un om care trăieşte pe o cale corectă, pe o cale dreaptă. Din păcate, virtutea s-a pierdut ca valoare, concept, dar eu cred că virtuţile definesc caracterul sau personalitatea cuiva şi aceste virtuţi sunt, în egală măsură, valori civice şi valori religioase, pentru că o persoană, care-i golită de conţinut spiritual, de conţinut religios, nu poate să fie în spaţiul social la nivel strict civic, nu poate să fie o persoană credibilă sau o persoană demnă de urmat.
A consemnat Violeta MOŞU