• 85 de ani de la apariţia cărţii Ion Creangă (Viaţa şi opera)
Se împlinesc, în anul de graţie 2023, 85 de ani de la apariţia lucrării lui George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera). Criticul şi istoricul literar român îşi va fi exersat tehnica monografică prin publicarea unei alte lucrări de acelaşi gen, în 1932 (Viaţa lui Mihai Eminescu). Apreciem că lucrările menţionate sunt încadrabile într-o specie literară inedită: romanul biografic. Mai mult decât în cazul lui Mihai Eminescu, lucrarea monografică despre Creangă valorifică, în egală măsură, aspecte ale unei biografii propriu-zise şi ale unei veritabile radiografii a operei.
Dispariţia lui Ion Creangă, în 1889, marchează apariţia mitului: prieteni şi cunoscuţi ai marelui humuleştean se întrec în a publica aspecte inedite ale existenţei povestitorului. Uneori, adevărul este respectat, alteori nu! Puţinele informaţii pe care ni le lasă însuşi Creangă despre sine sunt insuficiente pentru amatorii de senzaţional. Documentele, de asemenea, sunt puţine. Se impune, deci, o demitizare a biografiei marelui humuleştean.
În acest demers de demitizare, prea multe n-au făcut nici Jean Boutière, nici George Călinescu. Primul a preluat aura mitică ce se conturase în jurul personalităţii lui Ion Creangă, aşezându-l alături de Francois Rabelais şi Charles Perrault şi descoperind acea dimensiune europeană a operei sale, cel de-al doilea valorificând – în maniera cunoscută – un bogat material documentar, nu întotdeauna corespunzător cu realitatea.
Cele 15 capitole ale cărţii surprind, în mod voit subiectiv, povestea unei vieţi. Rigoarea selecţiei datelor biografice contrastează cu subiectivismul naraţiunii – naraţiune domoală ca apa unui râu de câmpie şi nu zglobie şi dinamică, asemenea unui râu de munte: „Siretul împarte Moldova la epoca în care se naşte Ion Creangă în două ţinuturi fundamental deosebite. Pe stânga lui, mergând înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale, în chipul valurilor rotunde ale unei smoale. Priveliştea e de o măreţie barbară, care înspăimântă. Satele, mizerabile, răsfirate, aproape nu se zăresc, cu toate că surele coame ale dealurilor sunt în genere fără păduri. Pusta iluzionează, spinările par cupolele unei biserici subterane cu mii de turle rămase la suprafaţă, şi când oraşul răsare între văi, el pare colosal, mirific, şi nu e în realitate decât un târg ticălos”…
Din paginile cărţii răsar oameni şi locuri pe care pana călinesciană le aduce în prim-planuri ordonate cronologic, cu ample citate din opere şi din documente ale vremii; de aici, se observă cel mai bine caracterul de roman autobiografic al cărţii. În întregul ei, cartea este o veritabilă dovadă a unei personalităţi copleşitoare, pentru care viaţa trăită este cel mai limpede şi mai curat izvor generator de… literatură. Pentru a evidenţia aprecierile de mai sus, enumerăm doar câteva dintre titlurile capitolelor: „Diaconul răzvrătit”, „Pedagogia lui Creangă”, „Ţărăniile lui Creangă”, „Creangă, scriitor poporal”, „Jovialitatea lui Creangă” etc. Ultimele capitole sunt o cuprinzătoare radiografie a operei. S-a afirmat, adeseori – şi pe bună dreptate, că istoricului şi criticului literar român i-au rămas ascunse multe dintre subtilităţile operei lui Creangă.
În articolul Despre biografie, George Călinescu afirmă: „biografia artistului începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii. Cine nu trăieşte post-mortem, crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie.” Prin apariţia lucrării lui George Călinescu procesul mitizării lui Ion Creangă cunoaşte un alt punct culminant. În monografia călinesciană, autorul nemuritoarelor Amintiri devine un personaj de comedie, un spirit nastratinesc, care îmbină armonios însuşirile artistului cu scăderile omului obişnuit. De altfel, teoria portretului moral în critică este împrumutată de la Sainte-Beuve şi de la Hippolyte Taine.
În cartea sa, autorul monumentalei Istorii a literaturii române creează un portret inedit al lui Creangă, un amestec de real şi ficţiune, „înfăşurat mitologic în o mie de ani”. Astfel, Homer al românilor se identifică şi cu Flămânzilă, şi cu Setilă, şi cu Gerilă, mănâncă şi bea enorm, aidoma personajelor sale sau se scufundă vara într-un butoi plin cu apă pentru a se răcori oleacă. Încă din timpul vieţii, humuleşteanul devine celebru prin ţărăniile spuse şi pe uliţa mare şi pe uliţa mică.
Capitolele despre opera marelui povestitor urmează calea inversă: fabulosul nu îşi găseşte locul în această parte a lucrării. Opera devine, astfel, mărturia vie că Ion Creangă a existat. „De aceea despre Creangă, ca artist, sunt puţine de spus şi studiile se pierd în divagaţii. Un muzician poate imita vuietul apelor, un pictor poate zugrăvi priveliştea, dar astea sunt artistice, nu impresii critice. Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, poporul român însuşi, surprins într-un monument de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim”. Însă, rigoarea şi precizia au fost împinse de G. Călinescu dincolo de informaţia strict biografică, bazată pe documente; cadrul istoric, social, politic, economic, cultural este sugerat, de regulă, prin elemente răzleţe, dar semnificative.
Arta lui Creangă constă în a aduce în scenă oameni vii, care vorbesc cu repeziciune şi gesticulează, exprimându-se în: tâlcuri, formule fixe, glume, aluzii, maxime, ca într-o epopee comică dramatizată. Replicile alternate în chipul cel mai firesc stârnesc o mare jovialitate stenică, proprietate esenţială a stilului lui Ion Creangă, ce se bazează pe formele oralităţii specific populare. În conturarea biografiei şi a portretului lui Creangă, criticul a inserat ample citate din opera cu un pronunţat caracter autoreferenţial, „căci prin biografie nu putem demonstra valoarea unei opere, dar prin operă putem adesea clarifica unele puncte de biografie” (Mircea Braga, Postfaţă).
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI