● 130 de ani de la naşterea scriitorului
Promotor al înnoirii literaturii, Camil Petrescu credea cu putere că literatura unei epoci trebuie să fie sincronă cu filosofia, în primul rând, dar şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Curentul tradiţionalist, care căpătase nuanţe şi contururi de individualizare, în primul sfert de secol al XX-lea, mai ales în proză, era considerat depăşit; staticul din proza de acest tip trebuia înlocuit cu mişcarea, iar proza psihologică surprindea eroii în devenire. Ca şi la Marcel Proust, şi la scriitorul român timpul devine subiectiv, iar romanul, o mare experienţă interioară; construcţia operei literare devine mai liberă, influenţată fiind şi de condiţia memoriei şi de introspecţie: „eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi” obişnuia să spună scriitorul ca „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu, … din mine însumi nu pot ieşi”. Aceasta va fi teza de bază a aspiraţiei către autenticitate pe care o va imprima întregii sale opere.
Născut în 22 aprilie 1894 la Bucureşti, Camil Petrescu va sluji cu armele sale specifice literatura română căreia îi va imprima acea linie europeană, absolut trebuitoare. Alături de Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, va fi unul dintre stâlpii pe care se va clădi romanul românesc interbelic. (Evoc, aici, pe unul dintre profesorii mei de limba şi literatura română, care obişnuia să spună, cu valoare de axiomă: „Romanul românesc interbelic se sprijină pe doi stâlpi şi o stâlpoaică”, evident, unul dintre susţinătorii menţionaţi fiind Camil Petrescu.)
Personalitate multiplă a literaturii române şi universale, scriitorul este, rând pe rând, romancier (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Patul lui Procust; Un om între oameni), poet (Versuri. Ideea. Ciclul morţii; Transcendentalia), nuvelist (Turnul de fildeş), dramaturg (Jocul ielelor; Act veneţian; Suflete tari; Danton; Mitică Popescu; Bălcescu; Caragiale în vremea lui) şi autor al unor pagini de jurnal şi însemnări (Note zilnice publicate postum, în 1975). Debutul este consemnat în paginile revistei „Facla”, în 1914, iar debutul editorial se petrece în 1923, cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul morţii.
Acest „trudnic în ale scrisului”, cum se autonumeşte, conferă unicitate întregii sale opere tocmai prin această aspiraţie către autenticitate: romanele sale sunt adevărate dosare de existenţă, teatrul său este o succesiune neîntreruptă de momente de trăire şi de viaţă, iar poezia este de o originalitate nemaiîntâlnită în peisajul liric românesc de până atunci. Estetica romanului se înnoieşte; modelele sunt cele europene; sincronismul îşi face loc în literatura noastră. Noului roman i se cere timpul prezent şi subiectiv; folosirea persoanei întâi actualizează gânduri, îndoieli, fapte trecute etc. Ideile susţinute de filosoful francez H. Bergson (susţine cunoaşterea pe calea intuiţiei) şi de filosoful german E. Husserl (întemeietorul fenomenologiei, metodă care reţine din realitate esenţa ideală) renasc în solul literaturii române şi îl aliniază aproape sincron la elementele modernităţii.
Noua formulă epică din romanele lui Camil Petrescu bazată pe o idee, pe un sentiment sau pe o pasiune, în care acţiunea lipseşte cu desăvârşire, rupe tradiţia romanului românesc tradiţional, monografic, social, de până atunci; analiza psihologică, introspecţia, observaţia, monologul interior, cunoaşterea directă, experienţa trăită devin fundamentale în proză; li se adaugă alte coordonate: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, neputinţa înţelegerii dintre soţi, moştenirea, problema războiului, jurnalul de front, căutarea certitudinii, maşinaţiunile de tot felul etc. Eroii se află într-o veşnică pendulare între sentimente contradictorii; sunt construiţi din crâmpeie de zadarnică frământare care adâncesc drama existenţială a lor. Sunt absenţi sau prezenţi; construiţi din memorie sau prin participare directă la diverse evenimente narate; fac parte din galeria „sufletelor tari”; învinşii nu încap în această lume, ei sunt doar figuri ale trecutului.
Formula compoziţională inedită a romanului Patul lui Procust inovează romanul interbelic din toate punctele de vedere: practic romanul se compune din cele trei scrisori ale doamnei T. către autor, Jurnalul lui Fred Vasilescu, în care sunt incluse şi scrisorile lui G. D. Ladima către Emilia, un epilog povestit de Fred Vasilescu, un alt epilog povestit de autor şi notele de subsol ale autorului care devine, astfel, personaj. Sensul cuprinzător al simbolisticii din roman îl aflăm într-o poezie publicată în subsolul paginilor: „Felie de noroi e ciclul meu/ Spre capătul carent arăt cu greu/ Fuiorul tors al cretei mi-e povară/ Şi de mă apără, mă şi măsoară…/ Hrăniţi cu putrezime, de asemeni,/ Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,/ Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt,/ Alăturea, din soare să mă-nfrupt”. Dacă acestor imagini le adăugăm problematica războiului, sentimentul geloziei şi simetria din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, tabloul elementelor de modernitate este aproape complet. Romancierul de acest tip, avea să recunoască autorul, oarecum ironic, în Noua structură şi opera lui Marcel Proust (vol. Teze şi antiteze), „e mai întâi un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fără acoperişuri, distanţele nu există, depărtarea în vreme de asemenea nu. În timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi spune în acelaşi context unde se găsesc celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce năzuiesc, ce răspunsuri primesc”.
Dramaturgia camilpetresciană vine să împlinească universul epic prin particularizări necesare: Gelu Ruscanu (Jocul ielelor) nu izbuteşte în încercarea sa, reeditând eşecul tatălui; Andrei Pietraru (Suflete tari) luptă cu modelul şi încearcă să se salveze prin „evadarea din joc”; chiar dacă fac parte din galeria sufletelor tari, personajele din drame sunt nişte învinşi. Dramele sale se anunţă ca drame ale autoiluzionării în care confruntarea cu realitatea poate deveni fatală. Ieşirea din scenă a eroilor este bruscă şi violentă, oarecum neaşteptată. Eroii aproape că renunţă la lupta de salvare pentru viaţă, doar moartea le este singura izbăvire.
* * *
Valoarea nu este dată niciodată de numărul anilor; de cele mai multe ori valoarea este suma imaginilor care rezistă eroziunii timpului. Camil Petrescu este unul dintre marii scriitori ai literaturii române, căruia literele româneşti i-au rămas de-a pururi îndatorate.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI