Cea mai recentă carte a scriitorului Victor Mitocaru (n. Pângăraţi) – „Antologia anului 2012” – este un roman, în care autorul, chiar din primul capitol – „Ianuarie” – dovedeşte a fi un bun cunoscător al perioadei de dinainte de 1989, atât din punct de vedere social, politic, economic, cât şi cultural şi, având în „bagaje” o cultură livrescă aparte, aduce în discuţie apariţii editoriale din literatura celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea („Bunavestire”, de Nicolae Breban, „Galeria cu viţă sălbatică”, de Constantin Ţoiu, „Lumea în două zile”, de George Bălăiţă, de exemplu), găsindu-le puncte comune: „Din fericire, «Galeria…» căzu la mijloc, adică între «Lumea în două zile» şi «Bunavestire», ceea ce nu dădu temei eventualelor comentarii critice să o explice ca datorând ceva acestor notabile vecinătăţi. Fiecare cu destinul ei. Doar căldura le apropie, o căldură nefirească, în valuri, podidind mersul obişnuit al lumii şi întrucâtva orientarea personajelor, adesea umblând buimace, ca nişte arătări în vid, frizând absurdul”.
Încă din primele capitole, cartea lui Victor Mitocaru pare alcătuită dintr-un noian de amintiri ce năvălesc în mintea eu-lui narativ, care se grăbeşte să le aştearnă pe hârtie, ca unul stăpânit de cunoscuta metodă a dicteului automat, grupându-le pe două planuri antitetice – înainte şi după 1989 – reuşind să realizeze o imagine aproape barocă a ceea ce a fost şi încă mai este societatea românească a celor peste cincizeci de ani comunism şi a deceniilor de după.
Romanul este unul politic, alcătuit din adevărate pamflete realizate după modelul dialogurilor platoniene, în care se simte cu pregnanţă prestaţia îndelungată de gazetar a autorului.
Se pare că această carte – un adevărat pamflet justiţiar – este adresată celor care au adus România, după mai bine de douăzeci de ani de perindare alternativă la guvernare, în starea actuală, pornind de la ideea pe care o afirmă cu claritate în ultimele pagini: „Să zicem că într-un final i-a venit mintea la cap (personajului Nemo, n. n.), dar cu ce preţ? După ce a răvăşit o întreagă fiinţare? Nu cred că merităm rătăcirea prin care am trecut şi încă trecem, mai bine zis, rătăcirea în care ne-am instalat”. Guvernanţilor, şi nu numai, le este oferită o radiografie completă a etapei postdecembriste străbătută de societatea românească, în context european, mondial, chiar cosmic şi istoric, adusă „la zi”, adică la sfârşitul anului 2012, cu o aruncare de privire în viitor. realizată de unul din personajele principale ale cărţii – ziaristul Gându (un nume ales, deloc întâmplător, de autor), care, când nu reflectă de unul singur sau nu dialoghează cu sine, are partener de discuţie (precum Platon) pe poetul Gurgui Gurguianu.
Un loc aparte în economia romanului îl ocupă capitolul „Aprilie”, în care, la fel ca în alte cărţi ale lui Victor Mitocaru, autorul aduce în prim-plan, întâmplări din perioada când era elev într-un sat de munte, acolo unde, din când în când, se reîntoarce cu gândul năpădit de amintirile copilăriei şi ale adolescenţii, dar de fiecare dată, punând în antiteză acele timpuri cu cele pe care le trăieşte la senectute. Amintindu-şi de anii ’59 ori ’60, când mergea „la plantat de puieţi”, îi scapă observaţia: „Mda, ca să aibă ce tăia şi fura derbedeuţii de acum.” sau „…angajându-se undeva, eventual într-o mare întreprindere, apărute pe atunci atâtea şi atâtea în ţară, pe cât de repede s-au părăduit (prăduit?) acum după ’89.” Tot acum revine asupra familiei de profesori din liceu, Doamna şi Domnul, care i-au marcat existenţa pentru toată viaţa şi la care se gândeşte mereu cu recunoştinţa cuvenită.
Cartea este alcătuită cu o îndârjire aparte a autorului care nu poate rămânea indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Este o manifestare de atitudine civică a unui intelectual care, sigur, crede că prin scrisul său poate contribui la îndreptarea unei situaţii pe care o consideră ieşită din matca firească a evoluţiei sociale.
Şi, totuşi, avem şi o nedumerire. Nu ştim dacă, după o prezentare atât de amănunţită, pe tot parcursul acestei cărţi, a situaţiei din România ultimilor douăzeci ş trei de ani, – suicidul – soluţia lui Victor Mitocaru, afişată în ultimele rânduri ale romanului şi atribuită poetului Gurgui Gurguianu este cea mai bună alegere: „Iartă-mi toate, gândule, dar n-am mai putut suporta coabitarea existenţei tragice cu ridicolul cel mai făţiş”. Însă, cu siguranţă, este expresia dezamăgirii intelectualilor în faţa dezastrului în care se află societatea românească la începutul secolului al XXI-lea.
Constantin TOMŞA