Privea pe geamul clasei, în timp ce intra în tainele romantismului european, uriaşul nuc care umbrea curtea, parcarea şi o parte din terenul de sport. Ea trebuia să termine, ştia, o văzuse pe hol că mai zăbovea la o discuţie cu frumoasele alea de la ea din gaşcă. El luase catalogul, avea literatura universală la a XI-a B, dar nu se îndura să o ia spre clasă, ar fi vrut s-o mai întrebe ceva. Mergea încet, cu privirea ţintă la ele. Nu-l băgară în seamă decât pentru un simplu salut, „bună ziua!”, ca de la nişte elevi obişnuiţi la un profesor al şcolii. Ce n-ar fi dat să mai fie tânăr şi să nu fie aşa de… însurat! Acum preda uşor neatent, din inerţie, aşteptând să apară, cu mersul ei provocator, foarte cunoscut, cu cizmele lungi, roşii, trase peste blugii mulaţi, cu părul ăla roşcat căzut în bucle uriaşe, peste umerii rotunjiţi, înguşti. Şi şoldurile, ah, şoldurile alea de nimfă, care unduiesc când păşeşte! Îşi scosese mobilul şi-i pregătise un mesaj: „Nu se mai poate face nimic?” Stătea cu telefonul în mână, iar elevii îl priveau pe furiş, nedumeriţi, atât cât puteau printre rânduri. Frazele curgeau domol, le dicta fără să se mai gândească la ele, tresărea din când în când, la anumite cuvinte.
– Secolul romantismului e al XIX-lea, prima jumătate, în toată Europa, dar pregătirea au făcut-o nemţii, la sfârşitul celui trecut, prin mişcarea „Sturm und Drang”, prin Goethe şi prin Schiller… reacţie la ariditatea iluminismului… alternativă la clasicism şi la raţiunea dominantă şi antisentimentală… reînvierea miturilor şi interesul pentru folclor… sufletul european amator de suferinţe… era vremea dezordinii, a dezastrului iraţional…
În liniştea groasă şi fierbinte se auzeau scrâşnetele stilourilor pe foile caietelor, erau buni ăştia de la a XI-a B, buni, cuminţi şi politicoşi, faţă de alţii, la care nu puteai preda asemenea lucruri. Merse la tablă şi scrise numele întreg al autorilor germani, ca ei să-i treacă bine pe maculatoare. Apoi, cu mâinile la spate, dar cu o mişcare rapidă, bruscă, se întoarse la geam şi mătură cu privirea curtea şcolii. Nu zări, spre dezamăgirea copiilor, cărţile puse ostentativ pe colţurile băncilor, ici un volum de Byron, dincolo un Lermontov, în altă parte chiar un Werther rufărit de atâtea folosiri. Se apucă să le dea temele şi motivele romantice, le spuse ceva de Schopenhauer, de pesimism şi misoginism, de geniu şi suferinţă, de iubirea în mijlocul naturii sălbatice, de Novalis şi de sentimentul infinitului, de demonismul rusesc şi britanic, de vizionarismul social francez şi, în sfârşit, de Eminescu cel întârziat. Toate le scuipase ca pe-o poezie veche, învăţată demult, în copilărie, aproape că şi intonaţiile şi pauzele făceau parte din ritual.
O văzu, da, ieşise, în sfârşit, bine că nu se dezlipise de geam. Dădu de pe mobil, chiar când vorbi de Werther ca de personajul prin excelenţă romantic, comanda de expediere a mesajului şi căută să se facă văzut de afară. Ea se burzului în buzunarul scurtei albastre, fără să se oprească. Când citi pe ecran, se opri, schimbă poşeta în cealaltă parte şi îşi dădu cu mâna aia albă şi frumoasă prin păr. Ridică ochii, cu un chip uşor exasperat, căutând un anume geam din şirul celor care dădeau în curte. Îl găsi, îl văzu cum îi face cu mâna, discret. Nu schiţă niciun zâmbet, ca-n alte dăţi, şi se apucă să tasteze îndesat un răspuns. Se înfipsese în mijlocul curţii, cu picioarele depărtate, pentru un echilibru mai bun. Cizmele-i străluceau în soare, la fel părul, căzut pe spate cu irizări cărămizii. Primi răspunsul ei imediat: „V-am mai spus, vă rog să nu mai insistaţi! E nefiresc, totul a fost o nebunie!” Parcă-l lovise un upercut în stomac, chiar făcu un gest de retragere, o grimasă. Elevii terminaseră fraza şi aşteptau cuminţi o alta, cu ochii în caiete, gata să nu piardă nimic. Tastă repede pe mobil un „de ce? de ce?” şi trimise. Fata se opri în poartă, ridică din nou privirea pe geam şi tastă iarăşi, tot mai nervoasă. Răspunsul veni chiar când profesorul decisese să discute despre Suferinţele tânărului Werther şi o pusese pe Mihaela, care se lăudase că citise romanul, să-l povestească, mai întâi: „Mă mut la XII H, oricum. Vă rog mult de tot să nu mă mai căutaţi! Dvs. sunteţi profesor, respectaţi-vă!” O văzu cum se urcă în Mercedesul negru care-o aştepta la poartă. Îl sărută în fugă pe tânărul şofer şi-i spuse ceva zâmbind. Se aşeză la catedră, ca să-şi adune gândurile şi să-şi tragă răsuflarea. Mihaela povestea frumos romanul lui Goethe, ca-ntotdeauna fata asta se întrecea pe sine la literatură. O va trimite la olimpiadă şi anul acesta. Conştientiză acut că ăia de la XII H nu fac româna cu el, ci cu proasta de Petreasca. Nu va mai avea nicio treabă cu ea, în cazul acesta, niciun motiv s-o vadă, s-o întrebe, s-o asculte, să-i dea consultaţii pe mess şi pe mail, să-i zâmbească, s-o întrebe câte şi mai câte. Şi mai ales să… după tot ce se întâmplase atunci, când fuseseră singuri în bibliotecă, când îi spusese atâtea şi când… Nu era bine deloc, nu putea accepta asta. Mihaela ajunsese la sfârşit, tocmai relata cunoscutele împrejurări ale sinuciderii lui Werther. Primise pistoalele de la Albert, luase hotărârea fatală, scrisese biletele de adio către Lotte, îşi strânsese lucrurile, văzuse pentru ultima oară cerul, câmpia şi pădurea şi, la douăsprezece noaptea, îşi trăsese glonţul în cap, deasupra ochiului drept. Asta ne spune naratorul. Lotte a leşinat, administratorul s-a îngrozit, iar Werther, agonizând, a murit la amiază. Ca orice tânăr nefericit romantic, a fost înmormântat noaptea, sub teii aleşi, fără preot. Era un damnat solitar, prototip al tuturor damnaţilor romantici.
– Da…. bine, Mihaela, foarte bine… aşa şi e, Werther e… cum ai zis tu, prototip al… ăstora romantici… Să citim cu voce tare câteva pasaje din roman. Cine a selectat ceva?
Dan ridică mâna şi se apucă să citească câteva din multele scrisori de dragoste ale romanului. Profesorul se ridică de la catedră şi se înfipse iar la geam, contemplând nucul. Pentru ultima oară cerul, câmpia şi pădurea… fiindcă Lotte asta nu l-a înţeles, nu i-a văzut suferinţa, delicateţea, sufletul lui hipersensibil…. La naiba, nu mai avu răbdare să termine Dan de citit! Se întoarse năvalnic spre clasă şi strigă:
– Dragilor, nu e cumva prea uşor? Adică, nu vi se pare prea facil romanul? De fapt, el nu s-a terminat aşa, nu chiar aşa!
Dan se opri, îl priviră toţi pe cel din faţa lor cu un amestec de mirare, umor şi condescendenţă, că adică da, dacă spuneţi dumneavoastră, noi cam ştiam altceva, dar vă ascultăm, ştiţi mai bine, sunteţi profesor, daţi-i drumul, suntem curioşi, cum s-a terminat, de fapt?
– Dimineaţa, la şase, servitorul a intrat în odaie cu o lumânare şi l-a găsit întins pe jos, a văzut pistolul şi sângele, corect? Aşa ne spune romanul!
Încuviinţară aproape toţi.
– A sunat clopoţelul, a dat alarma, prima care a leşinat a fost, desigur, Lotte. Dar servitorul nu a găsit chiar asta când a venit, la şase. Nu, altcumva stătea treaba. Mai întâi, cărţile erau împrăştiate pe jos, trase din rafturile înalte, răvăşite, cu foile mototolite şi rupte, călcate în picioare, pe covor. Covorul însuşi era boţit, sucit, ca şi cum se purtase o luptă acolo. Apoi, mobilierul, dragilor, mobilierul arăta ca şi cum o fiară se răzbunase pe bietele piese scumpe. Scaunele stăteau aruncate prin toate colţurile, cu tapiţeria sfâşiată şi unele din picioare rupte. Masa avea un topor înfipt exact în colţul drept, iar…
Mihaela ridică mâna şi nu mai aşteptă să i se dea voie.
– Dar toate astea… nu sunt aşa…dumneavoastră de unde ştiţi că….
– Nu mă întrerupe, fată, nu mă întrerupe!! Din… altă parte le ştiu, dintr-un… jurnal secret al lui Goethe, dintr-o altă variantă a romanului, din…. cu totul altă parte decât ştiţi voi, eu am citit şi altceva, ştiu, voi n-aveţi de unde!!
Se înroşise, făcuse spume în colţul buzelor şi îşi trântise mobilul pe catedră, plimbându-se nervos printre bănci şi dând spasmodic din mâini. Nimeni nu mai avu curajul să mai întrebe nimic.
– Da, domnilor, cum spuneam, masa avea în colţul drept înfipt un topor, Werther îl luase de la Wilhelm, era pentru curăţat pomii din grădină. Valizele cu lucrurile împachetate de personaj doar cu o zi înainte zăceau răscolite pe fotoliu, peste tot numai haine, cele două redingote ale lui elegante, patru cămăşi cu jabou, două jobene, trei perechi de pantofi cu catarame, zeci de ciorapi lungi, albi, două perechi de pantaloni în trei culori diferite, bastonul era înfipt într-un ghiveci cu flori… Apoi, se împuşcase cu unul din pistoalele luate de la Albert… Imaginaţi-vă un pistol cu cremene, cum erau pe vremea aceea, un pistol uriaş, cu ţeava groasă, cu mecanismele nichelate şi strălucitoare, care face o ditamai gaura, pentru că gloanţele erau, de fapt, nişte bile învelite în câlţi… Servitorul îl găsise întins pe jos, cu o asemenea gaură în cap, dar nu se mai putea spune că era deasupra ochiului, pentru că nu mai era niciun ochi, arcada era sfărâmată, un uriaş crater roşu, cu oase fărâmiţate şi zdrenţe de carne, printre firele de păr căzute pe fruntea aia de romantic genial, cu bucăţi din creierul lui risipite jur împrejurul corpului zăcând, împrăştiate prin balta de sânge ca o oază roşie pe podele…. Iar pereţii aveau şi ei găuri de gloanţe, închipuiţi-vă, trăsese înainte de a se împuşca în pereţi, în toţi patru, tapetul verde cu flori argintii era ciuruit, şi asta a durat ceva, pentru că pistoalele acelea pot trage doar o singură dată, apoi trebuie iar să le încarci, adică să cureţi ţeava de negreală, să pui praful de puşcă în talerul de la spate, să îndeşi cu vergeaua glonţul pe ţeavă şi să tragi cocoşul! Terminase o cutie întreagă de gloanţe, era şi aia deschisă, pe masă, lângă topor. Da, cam asta găsise servitorul dimineaţă, un dezastru absolut, un spectacol terifiant, un… carnagiu…. se petrecuseră lucruri serioase acolo înainte de ora douăsprezece noaptea. Ăsta a fost sfârşitul cumplit al tânărului Werther, primul mare personaj romantic din literatura universală!
Adrian G. ROMILA