– Al tău ce-i, dragă? Că pe-a mea a făcut-o ridiche, anul ăsta. Auzi, tu! Ridiche! De unde iau eu costum de ridiche? Nici nu ştiu dacă-i ridiche roşie, că o prinde bine, îmbrăcată în roşu… Aşa, ce-i al tău, dragă?
– Al meu are de învăţat nişte strofe. Una e din Coşbuc, alta din Topârceanu… un colaj, gen… Nu cred că-i cu personaje, cu de-astea. Dacă auzeam de ridichi, verze, berze, o luam razna!
– Iza mea a fost ciupercuţă când a terminat grupa mare. O idee mai măreaţă n-a avut educatoarea! Bine, ei i-a plăcut, că ţine minte şi-acuma, dar eu m-am umplut de nervi căutând pălăria aia…
Vă sună cunoscut, nu?
Cam aşa se dezbate subiectul serbare pe grupurile de părinţi, mămici, bunici, mătuşi cu copii/nepoţi la grădiniţă. Dacă cei mici sunt şi ei membri în grupuri-grupuleţe pe whatsapp şi alte cele (chiar dacă discuţiile sunt mai mult combinaţii de emoticoane şi mesaje audio), discuţiile „damelor” sunt demne de prins în scenarii de filme animate cu final întotdeauna fericit şi instagramabil (Iaca, c-am reuşit să scriu neologismul!).
Şi totuşi, dincolo de critici şi lamentări, serbarea de la grădiniţă este sau nu importantă?
Eu zic DA. De trei ori, DA. Eu, mama întârziată, care a prins şi serbările cu pionieri şi şoimii patriei, şi Cântarea României şi omagiile outdoor difuzate în loc de desene animate, spun că serbările la grădiniţă sunt frumoase, savuroase şi, mai ales, utile. Nu trebuie să mă credeţi deja, nu trebuie să aplaudaţi şi nici să mă puneţi la zid. Trebuie să citiţi aceste rânduri şi, dacă aveţi măcar un copil de vârstă preşcolară în familie, să-l întrebaţi dacă lui îi place la serbare, dacă i-a plăcut personajul pe care a trebuit să-l interpreteze, dacă şi-ar fi dorit alt rol şamd.
Să argumentez.
Dacă serbarea e construită asemeni unui spectacol de teatru, cu elemente de decor şi recuzită, cu personaje just distribuite, cu intrări şi ieşiri, cu momente ce pot genera aplauze la scenă deschisă, ea poate fi cea mai frumoasă experienţă pentru copii şi public. Mulţi vor spune că acest lucru nu e cu putinţă, la vârsta pe care o au artiştii, că nu poţi avea texte pentru treizeci de personaje, că nu-i poţi mulţumi pe toţi copiii (a se citi părinţii), când sunt distribuiţi „actorii”, că personajele trebuie să fie doar pozitive şi că repartizarea rolurilor poate stârni controverse aprinse.
Ce scriu aici e după experienţe personale, de mamă cu copil la grădiniţă (acum vreo doisprezece ani), pusă în situaţia de a da o mână de ajutor doamnei educatoare, dornică să facă o altfel de serbare: în versuri, nici prea lungă nici prea scurtă, cu roluri pentru toţi. Prin 2014 aveam să scriu primul text de serbare, pentru copii de grupa mică. Text cu rimă împerecheată, cu câte o strofă de patru versuri pentru fiecare copil. Costumaţi în buburuze, fluturi, gândăcei şi albinuţe, micii artişti au cântat şi dansat, şi-au lăudat costumele şi, mai ales, au povestit publicului cât de important este fiecare dintre ei. Succes garantat, Serbarea gâzelor, în ciuda dicţiei cu dinţi de lapte! Fiica mea mă tachinează uneori cu textul spus de ea, acum doisprezece ani: Eu am aripi cu buline/Nimeni nu mai e ca mine!/Papion la gât mi-am pus. Mama l-a făcut! V-am spus? Dar nu se face ea actriţă, ca să-i amintesc cum a debutat?
Şi cum gustul succesului e unic, am continuat să scriu texte pentru serbări cu fel de fel de personaje: din desene animate sau întruchipând culori, flori sau eroi din fabule celebre. Unele, la cererea doamnei educatoare, altele, la cererea copiilor. Şi-am scris pentru distribuţii mai mult sau mai puţin numeroase, cu personaje pozitive şi negative, principale, secundare, colective. La câte serbări am fost „co-producător”, nu s-a supărat nimeni, credeţi-mă! Nici că textul e prea scurt, nici că eroul negativ este răpus în actul II, nici că prinţesa din rolul principal n-are trăsăturile celei din desenele lui Walt Disney.
Ştiţi de ce? Pentru că fiecare copil şi-a luat rolul în serios, pentru că fiecare a înţeles că dialogul e mai important decât rochiţa actriţei din rolul principal ori sabia de aur a personajului negativ.
Actorii de-o şchioapă au învăţat ce e lucrul în echipă, respectul pentru colegii de scenă şi pentru public şi, esenţial, au înţeles că ei sunt mai importanţi decât spectatorul serios de pe rândul unu, care n-a avut curaj să spună două vorbe la sfârşitul anului şcolar, deşi doamna educatoare chiar a insistat.
Simona RIVERA