Cărţile ei nu te menajează. Prin intermediul lor plonjezi în intimitatea sufletului uman, îţi oglindesc gânduri şi întâlniri stranii, descoperi destine tragic distorsionate de istorie, de problemele sociale, de relaţiile familiale. Nu e confortabil să citeşti romanele Tatianei Ţâbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi (2017), Grădina de sticlă (2018), Când eşti fericit, loveşte primul (2025), apărute la Editura Cartier din Republica Moldova. Totuşi, în opinia criticului literar Bogdan Creţu „cărţile Tatianei radiază, spun povestea unor generaţii, a unor experienţe comunitare despre deziluzia migraţiei”, încât fiecare „devine o luptă pentru supravieţuire”. Mai mult, sunt prozo-poeme închinate oamenilor, poveştilor şi limbii române.
În după-amiaza zilei de 30 aprilie, în faţa multor cititori de toate vârstele, la Cărtureşti Palas Mall Iaşi, Tatiana Ţâbuleac a vorbit despre migraţie, despre cum existăm într-o limbă, despre frici şi despre tatăl ei. I-au fost alături doi prieteni, Cristina Hermeziu cu romanul „Nickel”, la rândul său scriitoare emigrantă în capitala Franţei, şi criticul literar Bogdan Creţu.
Ca şi vocile narative din volumele sale, autoare basarabeană, stabilită la Paris din 2008, a punctat cu o sinceritate debordantă că nu şi-ar fi scris cărţile dacă nu pleca. „Scrisul a venit într-o perioadă în care nu aveam cu cine să vorbesc limba română”. Indubitabil, ca jurnalistă în ţara natală, scrisul ar fi fost o meserie ce nu i-ar fi oferit energie pentru o carieră literară. În schimb, stilul îi este influenţat de formarea profesională. Scrie pe scurt aşa cum trebuia să o facă în anii aceia, astfel că, în subsidiar, rămâne o ziaristă care diluează mult şi funcţioneză pe distanţe scurte. Acest reflex însuşit este dublat de un flux al conştiinţei care adună oameni, timpuri, stări, situaţii, gesturi, detalii, o nevoie de a spune mult într-un spaţiu restrâns. De aici apare fragmentarea pregnantă a scrisului său, punctată de Bogdan Creţu. Se naşte o tensiune ce îl seduce şi îl provoacă pe cititor să umple goluri, să ordoneze cronologic.
Jurnalismul a învăţat-o pe Tatiana Ţâbuleac să aibă urechi. Poveştile vin către sine şi rareori face documentare. „Scrisul meu a pornit mereu de la oameni” a mărturisit. Îi ascultă, le observă gesturile, înfăţişările. Dacă rezonează cu ceva, transfigurează. Fiecare carte ilustrează o traiectorie a frământărilor ei. Fabule moderne, o colecţie de proze ultrascurte, din 2021, a fost scrisă cu dor de limba română. Vara în care mama a avut ochii verzi, cel mai personal roman, pe care nu-l vedea publicat, sondează fricile ei ca părinte, iar Când eşti fericit, loveşte primul e un omagiu adus tatălui său. „Este cel mai adevărat portret al tatălui meu care era adevărat” a subliniat Tatiana Ţâbuleac. A pornit cu ideea de a-i dedica un roman tatălui ei, dar şi generaţiei sale, oameni mânaţi de pasiunea scrisului, de dragostea de literatură care le-au furat timpul pentru familie. Relaţia dintre personajul Mila şi tatăl ei, scindată între candoarea unor gesturi mărunte şi absenţa constantă, dintre sfaturile date şi incapacitatea de a asculta empatic, are la bază această imagine a unui tată mereu plecat, dar care iubeşte altfel şi ajunge să fie înţeles şi iubit când însăşi fiica face aceleaşi greşeli.
I s-a reproşat Tatianei Ţâbuleac că protagoniştii săi ajung să se iubească cu adevărat când e prea târziu. Consideră că nu a învăţat încă cum să-i pună să se iubească pe aceeaşi pagină. Poate e şi urmarea unui crez transgeneraţional că fericirea vine însoţită de durere ca o formă de retribuţie. Titlul romanului e ilustrativ, ajuns la ea de la tatăl autoarei, întrucât a fost găsit după moartea acestuia printre cele peste o sută de bilete răspândite în varii obiecte de prin locuinţa sa.
Întâlnirea cu Tatiana Ţâbuleac a marcat o după-amiază de poveste. Ca şi la cărţile ei te reîntorci pentru a reflecta asupra relaţiei autorului cu rădăcinile sale, cu limba în care fiinţează, cu propriul scris şi cu cititorii.
Mihaela APARASCHIVEI