Ioan Prăjişteanu s-a născut la 28 octombrie 1951, în satul Schineni, comuna Săuceşti, din judeţul Bacău. Este poet, publicist, editor, redactor şi director al importantei reviste de cultură şi atitudine „Plumb” pe care a fondat-o în urmă cu 20 de ani (martie 2006). Din anul 2010, publicaţia apare la Bacău cu sprijinul şi sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
– Aţi crezut de la început în succesul acestei publicaţii, în faptul că va deveni un punct de referinţă pentru literatura şi cultura contemporană de la noi?
– Înainte de apariţia revistei „Plumb”, mi-am încercat forţele cu o revistă tip „magazin”, care s-a numit Magazin T, cu apariţie lunară între anii 1996-1998. Revista „Plumb” a fost mai mult un gest de încredere decât o certitudine. Nu ştiam dacă „Plumb” va deveni un reper, dar simţeam că trebuie să existe. A crescut odată cu noi, cu încăpăţânarea de a rămâne relevantă, chiar şi atunci când contextul nu era prietenos cu cultura scrisă.
– Când aţi simţit pentru prima dată bucuria scrisului?
– Foarte devreme, în copilărie. Nu neapărat dintr-o ambiţie literară, ci dintr-o nevoie de a pune ordine în ceea ce simţeam. Bucuria venea din faptul că, scriind, lumea devenea mai clară.
– Cine v-a făcut să prindeţi drag de carte?
– Prima carte citită a fost „Pinocchio” şi cred că a fost cartea care mi-a deschis plăcerea de a citi şi întâlnirea cu cărţile a fost un cumul de oameni şi momente – profesori, părinţi, poate chiar şi singurătatea. Uneori, cartea apare exact când ai nevoie de ea, ca un prieten discret.
– Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
– Poezia este, pentru mine, forma cea mai sinceră de a exista. Nu e doar literatură, e o stare – un fel de a respira mai adânc în realitate.
– Cum mai poate fi ţinut cititorul în priză, acum când el nu mai are la dispoziţie timpul pe care-l avea în trecut?
– Cred că autenticitatea ţine cititorul aproape. Nu viteza sau spectaculosul, ci acel sentiment că textul vorbeşte cu adevărat cu tine. Cititorul de azi nu mai are timp, fiind atacat din toate direcţiile de internet, dar are poate o nevoie mai mare de sens începând cu primele ore de clasă, printr-o angajare afectivă a dascălilor în îndrumarea copiilor spre lectură.
– Ce vă bucură/ întristează cel mai mult în viaţa de zi cu zi?
– Mă bucură lucrurile mici, aproape invizibile: o conversaţie bună, o pagină reuşită. Mă întristează graba generalizată. Şi superficialitatea, care începe să devină normă.
– Aveţi un volum de poezii intitulat „Impozit pe cuvinte”, publicat în anul 2001. Ce ne-am face dacă, în context real, ar exista o asemenea taxă?
– Ar fi probabil sfârşitul multor tăceri fertile şi începutul unor cuvinte prea calculate. Scrisul ar deveni mai puţin liber, iar literatura ar pierde din spontaneitate – ceea ce ar fi o mare pierdere.
– Ce este demn de remarcat în literatură în ultimul timp?
– Se simte o diversificare interesantă a vocilor, o libertate mai mare de expresie. Apar autori care nu mai scriu „după model”, ci dintr-o nevoie reală de a spune ceva personal.
– Aveţi o fire dinamică sau contemplativă, reflexivă?
– Mai degrabă reflexivă, dar cu momente de dinamism. Scrisul cere răbdare, dar viaţa te obligă uneori la mişcare.
– Ce răspundeaţi când eraţi copil întrebării: „Ce vrei să te faci…?”
– Copiii aleg, de obicei, profesiuni care li se par fascinante sau „cool”: astronaut, medic, poliţist, artist… Eu aş fi fost mai degrabă genul care se opreşte la una singură, dar aş fi vrut să le fac pe toate, să devin un fel de „enciclopedie vie”.
– Vă plac competiţia, ierarhia, în acest domeniu?
– Nu competiţia în sine mă interesează, ci dialogul. Literatura nu ar trebui să fie o cursă, ci o formă de întâlnire între sensibilităţi diferite.
– Ce credeţi că aţi sacrificat, de-a lungul anilor, în această activitate?
– Timpul, în primul rând. Şi poate o anumită linişte interioară. Dar sunt sacrificii pe care nu le conştientizezi pe moment – vin la pachet cu ceea ce ai ales.
A consemnat Violeta MOŞU