Burnout-ul profesorilor nu începe în clasă, ci în spaţiile invizibile dintre ore, acolo unde efortul rămâne adesea nerostit. Nu este o problemă de volum de muncă, ci de sens, sprijin şi de acele tăceri care, în timp, ajung să spună mai mult decât orice evaluare oficială.
Se vorbeşte tot mai des despre Burnout în educaţie de cele mai multe ori, în termeni generali, statistici sau recomandări, mai rar din interior. Din locul în care această stare nu este un concept, ci o realizare zilnică.
Scriu acest articol nu din cărţi, ci din propria experienţă. Nu am simţit niciodată că „nu mai pot preda”, dimpotrivă, în clasă, energia apare aproape miraculos. Copiii cu întrebările şi reacţiile lor, cu zâmbete, ghiduşii, şi îmbrăţişări nedirijate, reuşesc să aprindă flacăra sufletului şi să-l ţină viu.
Şi totuşi, oboseala nu vine de acolo. Ea se adună în tăcerile dintre ore. Se adună când, după lecţii, rămâi nu doar cu caietele de verificat, ci cu poveştile nespuse ale copiilor, cu conflicte pe care trebuie să le dezlegi, cu emoţii pe care le preiei fără să-ţi dai seama. Se adună când rolul de profesor nu mai este suficient şi trebuie să devii, pe rând, psiholog, mediator, uneori chiar persoană care suplineşte rolul de părinte.
Nu asta ar fi problema. Problema ar fi faptul că toate aceste roluri se exercită, de cele mai multe ori, fără un sprijin real. Există zile în care predai mai puţin şi gestionezi mai mult, consilieri, comportamente, stări, tensiuni, iar la finalul zilei, rămâne întrebarea: Cât din ceea ce faci contează cu adevărat?
Un alt tip de oboseală vine din lucrurile aparent mărunte: documente, rapoarte, planificări. Nu contest necesitatea lor, dar în exces, ele creează senzaţia că energia se duce în direcţii care nu ating esenţa educaţiei. Şi poate cel mai dificil de dus nu este volumul de muncă, ci lipsa de sens care se strecoară uneori printre ele.
Există însă un tip de epuizare mai tăcută, mai greu de explicat în rapoarte, oboseala care apare atunci când efortul tău nu întâlneşte nici măcar o formă minimă de recunoaştere. Nu aplauze, nu diplome – doar acel gest simplu care spune: „am văzut, apreciez”. În unele contexte, acest gest devine aproape… opţional.
Poţi să inovezi, să implici elevii, să schimbi atmosfera unei clase sau chiar a unei şcoli. Poţi, metaforic vorbind, „întoarce şcoala pe dos” în sensul bun al lucrurilor, iar reacţia să rămână aceeaşi: o linişte administrativă impecabilă, constantă şi foarte bine păstrată, este, dacă vreţi, o formă de stabilitate.
În timp, această tăcere nu mai este neutră, devine mesaj, unul subtil, dar persistent: efortul nu deranjează, dar nici nu contează suficient cât să fie rostit.
Am învăţat că burnout-ul nu înseamnă doar oboseală, înseamnă când începi să te mai detaşezi de ceea ce, cândva, te definea. Să nu te mai doară la fel, să nu te mai bucure la fel, este o formă de protecţie, dar şi un semnal de alarmă.
Există şi o presiune mai subtilă, aceea de a demonstra constant în faţa părinţilor, a administraţiei, a societăţii că eşti bun, că eşti muncitor, că eşti competent şi că copiii sunt pe mâini bune. Profesorul este adesea evaluat de toată lumea şi susţinut de prea puţini, de cele mai multe ori, critica fiind mai vizibilă decât aprecierea.
Şi totuşi, majoritatea profesorilor nu renunţă. Nu pentru că le este uşor, ci pentru că mai cred în sensul acestei meserii, pentru că le pasă.
Profesorul nu predă doar cunoştinţe, el transmite zilnic şi stare, transmite siguranţă sau nesiguranţă, încredere sau tensiune, entuziasm sau epuizare. De aceea atunci când vorbim despre performanţa şcolii, nu ar trebui să ne limităm la rezultate şi cifre, ar trebui să ne întrebăm la cât de bine se simt oamenii care fac educaţia posibilă, pentru că un profesor care se simte respectat, susţinut şi valorizat, nu este neapărat un profesor mai fericit, este un profesor mai eficient, fiindcă acesta nu transmite doar cunoştinţe, el transmite ceea ce simte. Stresul şi sentimentul de neputinţă nu rămân după pragul şcolii sau blocate între pereţii din cabinetul metodic, ele pătrund involuntar în clasă. Copiii percep stările emoţionale ale dascălului din faţa lor mult mai bine decât ne imaginăm. Tonul vocii, răbdarea, energia, disponibilitatea de a asculta, felul de a inspira, a motiva – toate transmit mesaje. Un cadru didactic echilibrat emoţional este mai răbdător, mai creativ, mai receptiv la nevoile elevilor şi mai capabil să construiască relaţii bazate pe încredere, el observă mai repede, găseşte soluţii şi creează un climat prielnic pentru învăţare.
Poate una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat în această profesie este că starea de bine nu este un lux, este o condiţie a calităţii educaţiei.
Din experienţa mea, burnout-ul nu apare din lipsă de competenţă sau de implicare, dimpotrivă, apare tocmai acolo unde există dorinţa de a face lucruri frumoase, dar condiţiile psiho-emoţionale nu ţin pasul cu dorinţa. De aceea, cred că discuţia despre epuizarea profesorilor nu ar trebui să fie despre „rezilienţa” lor, ci despre echilibrul sistemului în care lucrează, pentru că un profesor obosit nu este doar un om care suferă în tăcere, este un semnal că ceva, dincolo de el, funcţionează… perfect pe hârtie şi insuficient în realitate.
Profesorii nu „ard” pentru că nu mai vor, ard pentru că prea des sunt lăsaţi să ducă singuri o muncă, care ar trebui susţinută de un sistem întreg.
(N. R. – Preluare din ziarul Făclia)
Învăţătoare, grad didactic I, Olga CATRINESCU,
IP Gimnaziul „M. Eminescu”, or. Teleneşti