Note de lector
Irina Lazăr: „Paşi printre voi”
De la primele pagini, autoarea este pusă pe ceartă cu sine şi cu toată lumea, relatând fără menajamente, tarele de comportament ale omului contemporan (invidia, răutatea, patima, egocentrismul ş. a.) într-o culpabilitate colectivă (autocritică). Toate turnate într-o prozodie clasică, uneori cam neglijentă (mai ales, metrica şi rima de dragul rimei: „îndelungate / rate”; „strâmb / dâmb”), iar semnele de punctuaţie nu totdeauna sunt la locul lor. Uneori îşi structurează poeziile într-o versificaţie modernă (v. „Exerciţiu de imaginaţie”), alteori, numai aparent, căci versurile pot alcătui o strofă, cu rimă încrucişată şi metrică de 10-12 silabe („Să nu mai crezi că vii la / Vrăjitoare / Şi îţi citeşte gândul tău / Subtil. / Dă-i doar mentalului ocazia / Să zboare / Şi să-ţi aducă amintirile / Tiptil.” Aceste opt versuri sunt de fapt patru).
Alteori, sfidează, pur şi simplu, regulile prozodice, metrica dispare, dar mai grav este că dispare şi acel ritm interior de care se vorbeşte în poezia modernă şi post modern. Sunt cazuri când este inegală construcţia prozodică, chiar în cazul aceluiaşi text şi nu întotdeauna se salvează prin intermediul enjambamentului. Din acest punct de vedere, nu şi-a însuşit suficient „lecţia” lui Lucian Blaga, din care se simt şi unele adieri, în combinarea armoniilor perfecte dintre trup şi suflet (v. „Creaţie”).
Autoarea este conştientă de valoarea creaţiei sale prin cuvânt consideră poezia o luptă cu cuvintele; (v.”Verdict”) sau culoare şi nu ezită să se autoaprecieze (v. „Tablou”), dar se şi autocontrolează, îşi impune o nouă conduită, acţiunea de ecarisaj a mediului în care lucrează şi pe care şi-a propus să-l igienizeze începând cu sine. Chiar crede că destinul poate fi dirijat de fiecare individ capabil să se lupte cu sine (v. „Destin”); nu-i place nici izolarea şi recomandă şi celorlalţi să se ferească de ea: „Ziduri îţi construieşti / Jur-împrejurul tău / Crezând că poţi a-i ţine pe ceilalţi / Afară.” Îşi propune chiar un anumit cod de conduită (v. „Filozofie”), manifestă o deschidere spre cei din jur, dar ajunge la concluzia „Că geamul prea deschis / Nu-i bun. / Că-ntotdeauna, prin el, ţi-aruncă cineva / O zi din care-ţi curge scrum.”
Încearcă o gamă complexă de sentimente (le consideră mai presus de orice activitate umană; v. „Birocraţie”.), de la singurătate la zădărnicie şi de la nostalgie sinceră născută din constatarea că degradarea fiinţei umane în despărţirea acesteia de frumos, de estetică (v. „Retrotemporală”.), la un pas de criză nevrotică.
Citind poezia din acest volum consistent (două sute de pagini şi cu aproape o sută cincizeci de texte), se poate constata că scopul autoarei este unul singur, declarat: „Astăzi avem de restaurat caractere”. Pentru această întreprindere, găseşte şi remediu: „Eroziunea-i evidentă / Şi la evaluarea generală / Ne trebuie-o privire mai atentă / Sau ajutoare ce au încă / Coloană vertebrală.” (v. „Arhitectură”)
Permanent, este nemulţumită, regretă timpul trecut pe care îl consideră pierdut (v. „Somn cu… nesomn”), constată o stare de fapt, caută, descoperă cauzele şi nu rămâne indiferentă, nu se opreşte la acest nivel, avertizează, propune soluţii (v. „Avertisment”). Nu poate suporta prostia, insolenţa, stupizenia, şi chiar este convinsă că, prin poezie, poate vindeca (v. „Medicală”, „Tratament”, „Închis” ş. a.). Însă, cel mai bine îi reuşesc textele scrise în metrică popular, cu monorimă (v. „Tablou abstract”); câteva texte care reţin atenţia atât prin ideea conţinută, cât şi prin mesaj şi imagine artistică: „La piaţă”, deşi nu în întregime, măcar părţi din textele moralizatoare (v. „Unui „soldat”). Nu-i suportă pe cei ce se cred centrul Universului şi crede că e corect numai ceea ce ţine de logica lui: „Eşti accesibil, / Doar pe lungimea ta de undă, / Ce-i acordată strict şi tehnologic / Pe o vibraţie cam puţin profundă / Şi-n care doar ce tu accepţi e lege.” („Am constatat că…”). Uneori, insistenţa moralizatoare îi joacă feste şi textul devine prolix. (v. „Terapie”). Îşi îndeamnă semenii şi propriul eu la autocontrol, la autoevaluare socotind acest lucru un „Antrenament”. Autoanalizându-se, autoarea constată că are unele carenţe, care, întâmplător sau nu, seamănă cu ale semenilor săi, cu ale noastre ale tuturor; important este că, uneori, dacă nu vrem şi nu ne convine, nu ne recunoaştem în indivizii cărora li se adresează ea.
Nu iartă făţărnicia, prefăcătoria, pe acei care într-un fel sunt şi altceva vor să pară, să se arate în ochii semenilor. (v. „Unei entităţi”).
Poezia Irinei Lazăr este un permanent dialog cu un ins, nu de puţine ori cu propriul eu, de cele mai multe ori adresându-i fel de fel de reproşuri, cu referire, mai ales la comportamentul faţă de aproapele său, sugerând şi mijloace de îndreptare. Această manieră dojenitoare cu iz didacticist face ca unele texte să se depărteze de literatură.
Cartea Irinei Lazăr este plină de texte moralizatoare inspirate din clasica specie – fabula (v. „Emfază”), continuă să dea lecţii chiar şi celor care nu-i sunt recunoscători cu care a încercat să fie om, cei care au scos-o „din listă”, dar ea nu cedează, insistă în continuare. (v. „Şi chiar se poate…”)
Este convinsă de importanţa demersului său educativ pe care l-a propus insului / eului, dar nu-şi asumă vreo răspundere pentru neîmpliniri, considerând că a făcut tot ce ţine de sine. (v. „Atestat pentru zbor”).
Din carte se desprinde şi o impresie generală: Irina Lazăr este tentată să transforme întreaga realitate ce o înconjoară în vers. Nimic nu-i scapă, nimic nu este ocolit.
Poezia ei este alcătuită dintr-o mulţime de întrebări existenţiale; unora le găseşte răspuns, altor nu, uneori textul se transformă în poezie (v. „Educaţie extremă”) dar, în acelaşi timp, este convinsă că răspunsurile sale sunt seminţe. Grădina sa este una în care răsădeşte cuvinte. (v. „Grădina mea”).
Deşi lasă impresia că a vrut să răspundă la toate întrebările ce frământă fiinţa umană, în final, constată că au rămas câteva nerostite, da, recunoaşte: „Au rămas câteva întrebări / Nerostite” (v. „Sentinţă”). Şi continuă să le califice, să le condamne chiar (v. „Condamnare”). Nu este exclus ca aceste răspunsuri să le regăsim în creaţiile poetice viitoare ale Irinei Lazăr.
Poezia de dragoste este puţină şi de o factură aparte; nimic agresiv, nimic pătimaş, doar un calm nostalgic, ce parcă duce gândul la insatisfacţie: „E Anul Nou / Fulgii dansează în cana cu ceai / Iar tu stai / Cu capul pe visele mele / Troienindu-le.” (v. „Anul Nou”; „Dor de ninsoare” şi „Poveste de toamnă”), mai ales când constată că toamna-i pe terminate (v. „Timpul culesului”), regretul şi nostalgia pun stăpânire pe poezia sa erotică – s-o numim aşa (v. „Aş fi vrut”). Surprinde foarte bine starea de fericire, în inegala ei răspândire în lume: „Cu toţii vrem să fim / Fericiţi / Dar bucuria cade inegal / Pe sufletele noastre.” (v. „Inegalitate”).
La capitolul pe care îl numim convenţional „mai puţine împliniri”, mai notăm şi: pleonasmul care se naşte în acelaşi vers („E dus «cu preşul» şi cu trucuri”), rimele de dragul rimelor, de care am mai amintit („structură” / „gură”); conjugarea defectuoasă a unor verbe („De parc-ai fuge de… deochi”; corect „ai fugi”), scrierea greşită a unor cuvinte („înnot”, „înnec” corect „înot”, „înec”; multe texte au rămas necorectate ş. a.
Deşi consemnăm un debut târziu sau poate nu, poezia din cea de a doua sa carte vine să confirme o realitate – poeta este o voce inedită, mai ales în transpunerea multor sentimente umane de tot felul, prin asocieri surprinzătoare de cuvinte ce dau naştere poeziei autentice. Trăirile nu sunt mimate, coincid cu ale cititorului, care, la rându-i, se bucură să se regăsească în eu-l poetic – partener de dialog al acestuia.
Constantin TOMŞA