După bunul obicei al moldovenilor de sub munte, exprimat sintetic prin formula „măclamorâsacunsac”, adică „mă duc la moară să aduc un sac”, numele dascălilor rurali, cam prea lungi dacă erau însoţite şi de titluri, cum ar fi „domnul institutor Alexandru Ştefănescu”, se reduceau de obicei la universalul „Domnu”, atribuit doar lor, luminătorilor satelor.
Între excepţiile puţine la număr şi unanim admise, în Neamţ figura prescurtarea „Conu Alecu”, nu „Domnu”, ce desemna persoana învăţătorului din Almaş, cătun al comunei Dobreni-Neamţ.
Conu Alecu, după anul naşterii, se înscria în acele două providenţiale generaţii de învăţători ilustrate în literatura noastră prin eroul romanului „Apostol” al romaşcanului Cezar Petrescu. Educaţi potrivit principiilor haretiene, moldovenii absolvenţi ai prestigioaselor şcoli normale din Iaşi şi din Bârlad duceau în lumea satelor nu numai litera cărţii şi tabla înmulţirii, ci, pe lângă o solidă educaţie morală şi culturală, întreaga ştiinţă a gospodarului: agricultură, pomicultură, creşterea animalelor, albinărit, sericicultură, cântec şi joc popular şi câte multe altele, de care memoria noastră păguboasă azi nu mai are habar.
Institutorul din Almaş era plasat de săteni, cu vădită intenţie, între „boierii” locali, alături de Conu Nae, moşierul, şi, atenţie! (doar) Domnu Onu, proprietarul întreprinderii de prelucrare a lemnului.
Dascăl desăvârşit altminteri, Conu Alecu se deosebea fundamental de cei mai mulţi camarazi de profesie prin viaţa sa din afara sălii de clasă. Nu cumpăra pământ, nu-şi construia casă, locuia într-o aripă a localului şcolii şi nu se ocupa nici cu albinăritul, nici cu pomicultura, pe scurt, cu nici o altă îndeletnicire a confraţilor haretieni.
Miop şi, în consecinţă, purtător permanent de ochelari, semn distinctiv, pentru consăteni, al apartenenţei la protipendadă, Conu Alecu se îmbrăca elegant, cu haine „de comandă”, croite de meşterul Şpiner, purta pălării aduse din capitală de ceaprazarul Cupermann, încălţa doar pantofi marca Batta, iar nelipsita sa cravată din jurul gâtului era, vorba de mai târziu a neîntrecutului cântăreţ Domenico Modugno, „di seta blu”.
Deşi nu-i era de nici un folos real, purta baston de abanos, cu măciulie argintată; iar pe vreme ploioasă, peste sacoul bine călcat de soaţa sa, îmbrăca un „fulgarin” la modă, cumpărat după reclama de la radio, ce suna cam aşa: „De trei zile plouă foarte tare, iară noaptea plouă mai puţin, dar eu am o bucurie mare, că am fulgarin!”.
Cunoscut pentru onestitatea sa ireproşabilă, Conu Alecu a primit de la revizoratul şcolar şi importanta misiune de a duce în fiecare lună salariile către învăţătorii din mai multe comune învecinate reşedinţei de judeţ. Fiindcă nu dispunea de mijloace hipo de transport, pe vremea aceea, adică înainte de 1940, autobuzele şi alte motorizate figurând doar în pozele din cărţile de „cetire”, Domnu Onu, proprietarul fabricii de cherestea, amabil, îi punea la dispoziţie brişca sa urbană, înzestrată cu arcuri şi roţi îmbrăcate în cauciuc.
Şi aşa, oprind la fiecare director de şcoală centrală din circumscripţie, unde se adunau toţi cei în drept să primească salariile lunare, Conu Alecu plătea, în timp ce Sura se realimenta din traista cu ovăz. Afacerea asta dura totdeauna câte două zile, timp în care la şcoliţa din Almaş îi ţinea locul soaţa dumnealui.
Ultima şcoală la care făcea plăţile era, prin tradiţie, cea din Dobreni. După ce toate salariile erau achitate, Conu Alecu se regala cu o cină prelungită, acasă la Neculai Mancaş ori în tovărăşia vechiului său prieten mai vârstnic, institutorul pensionar Gheorghe Cojocaru, totdeauna în compania Părintelui Constantin, paroh şi învăţător la şcoala cu cinci posturi din Dobreni.
Atunci curgeau snoavele şi poveştile cele cuvenite la asemenea ocazie, până noaptea târziu, când Conu Alecu se lăsa condus de Sura, de capul ei bine şcolit de-a lungul anilor, până la poarta lui Onu, unde vajnicul dascăl era recuperat de consoarta sa şi dus acasă cătinel, cu dojană rostită în şoaptă şi cu alte asemenea ingrediente.
Aflând că i se zice Conu Alecu, fraţii Baltă, vestiţi briganzi din Cracăul Negru, un fel de combinaţie modernă între haiduci şi hoţi la drumul mare, au bănuit că învăţătorul ar fi bogat şi l-au vizitat pragmatic într-o noapte neagră de toamnă. Dar, după un preludiu dramatic, agrementat cu ameninţări apocaliptice, nefiind deloc proşti, hoţii au priceput repede că institutorul se spunea literei din Scriptură, deci că nu aduna nici un fel de comori pe pământ; în concluzie, după o dulceaţă fără de cafea, fiindcă vizita se petrecea după miezul nopţii, i-au zis cu umor ţărănesc: „Apăi, Coane Alecu, să fii sănătos mata, că de-acu te trecem pe lista celor săraci şi te-om ajuta cu ceva parale din când în când.”
Nu s-au ţinut de cuvânt.
În anii cumpliţi ai dictaturii dejiste a partidului comunist, haretienii care îşi ridicaseră case model şi alcătuiseră gospodării prospere deveniseră „chiaburi”, adică „duşmani de clasă”. Unii au înfundat puşcăria, precum Calistru din Roznov sau Dabija din Talpa; alţii au fost mutaţi de la sălaşul lor în alt capăt de judeţ, precum soţii Teodorescu din Ruginoasa, Ioniţă din Şerbeşti sau Mancaş Gheorghe din Bârgăuani, de către un satrap care avea să se laude cinic, în memoriile sale târzii, scriind ce tată bun le-a fost prigoniţilor; iar cei mai mulţi dascăli înstăriţi s-au trezit daţi afară din învăţământ…
Când veni rândul lui Conu Alecu să treacă pe sub furcile caudine ale „sectorului personal” din inspectoratul şcolar, devenit „secţie de învăţământ”, după modelul sovietic, s-a constat cu stupoare că, în pofida denumirii categoric anticomuniste, vestitul institutor din Almaş făcea parte din categoria proletarilor, neavând altă avere decât puterea sa de muncă. Asta, adăugându-se realităţii că nu făcuse politică de nici un fel, i-a impresionat pe politruci în asemenea măsură, încât l-au înconjurat pe bătrânul dascăl cu o nesperată atenţie pozitivă, cerându-i doar să renege calificativul „Conu”, ceea ce Alexandru Ştefănescu a făcut cu deosebit umor, promiţând să-şi însuşească, dacă s-o putea, noul apelativ, „Toarşu Alecu”.
Mi-l amintesc cu nostalgie şi chipul său bonom îmi luminează deseori nopţile prea lungi, când mă vizitează fără de grabă umbrele ce vor trece definitiv în marea uitare odată cu mine. Şi, ca ele „să nu moară de tot”, scriu…
Mihai MANCAŞ