Personalitate emblematică a culturii române, universal prin viziune şi atemporal prin perenitate, mai mult fenomen decât cotidian, cu o creaţie posedând atribute de „modul” şi permanenţă de „constantă”, Eminescu va rămâne întotdeauna, în universul spiritual al poporului nostru, „omul deplin” al unui loc şi timp istoric de o certă determinare existenţială. O ierarhizare valorică în sine care, departe de a fi o simplă metaforă apelativă, posedă în ea un nesfârşit perimetru de acoperire.
„Gânditorul de la Ipoteşti” e un Demiurg complex, însumând în opera sa literară caracteristicile estetice apartenente tuturor artelor. Un „hrisoelefantism” artistic subânţeles, în care Eminescu focalizează reverberaţiile multiple ale frumosului, convertindu-le, inegalabil şi personal, în rostire de grai şi slove de gând. „Poetica” literaturii sale ascunde în ea şi pe aceea a celorlalte arte, însumate organic în spusa condeiului şi trudind şi ele la zămislirea cristalelor de desăvârşire.
Pe tărâmul scrisului literar, legendarul nostru autor se prefigurează acel alchimist care contopeşte perfect concretul fiinţării umane cu abstractul limbajului vorbit, pendulând sensibil între evadări de expresie şi statornicii de trăiri. Pentru el, fuga înspre metaforă este ca o reîntoarcere la existenţă, de care îşi ancorează, prin înlănţuiri multiple, ţesătura ideativă a gândurilor. Slujind o astfel de artă de frontieră, în lumea căreia creatorul conferă substanţei de zi cu zi a vieţii aerajul imponderabil al cuvântului, poetul întruchipează de minune natura duală, dionisiacă şi apolinică, a fiinţei umane.
Eminescu a fost însă predestinat să fie un zămislitor de frumos în general, să îmbrace în orice neastâmpărul gândurilor sale de aur, fie că acel „orice” ar fi putut fi dăltuire ori culoare, vibraţie sonoră sau dăruire umană. E un Eminescu al unei Geneze totale. Dacă ar fi poposit în lumea Meşterului Manole, o lume dominată de împietrirea acelor zboruri ce au năzuit înspre verticalele simetrizate ale unui constructivism centripetic şi stabil, Eminescu ar fi dăruit acesteia pasiunea sa pentru o geometrie a repetabilităţii şi a unor echilibre binare. Fiecare plăsmuire poetică a sa, de la versul liric la poemul de largi dimensiuni, se constituie ca o structură perfectă şi suficientă în sine, care, la fel ca şi arhitectura, absoarbe în zămislirea ei statornică, o inegalabilă revărsare de echilibru şi cartezianism.
O aceeaşi dizolvare a timpului şi absolutizare a spaţiului, a unui spaţiu care, deşi redus numai la somaticul uman, a anulat cea mai mică înfiorare a vieţii, o întâlnim şi în întruchipările statuare. Monocromatismul carnaţiilor reci ale acestora strecoară în noi impresia primatului formei. Fie prin „Luceafărul”, fie prin „Glossă”, poetul dăltuieşte tocmai astfel de plăsmuiri imuabile şi perfecte, din care rostogolirile necruţătoare ale devenirii nu pot rupe nici o fărâmă.
În evoluţia ei înspre abstractizare, arta a trecut la detronarea spaţialităţii, a ceea ce constituia, în esenţă, concretul. Realitatea se reduce, acum, la un prim-plan bidimensional, cu toate deschiderile de adâncime ale perspectivei. E un prim-plan imediat şi intim, atât de aproape de noi, încât putem surprinde drama luminii care, nemaiavând orizonturi de evadare, se zbate să se furişeze undeva, sfărâmându-se, astfel, în infinite irigaţii cromatice. Şi Eminescu a fost atent la această pseudo dimensiune a adâncimilor, mai mult interioară decât geometrică, devenirile cosmice sau cele istorice căpătând reverberaţii incomensurabile doar în sensibilitatea eterică a omului. De aceea din întreaga sa plăsmuire poetică emană „argint” de pe ape şi „aur” din aer, „aramă” de codru şi „albastru” din flori. Un penel fără pereche, zămislitor, când de limpezime, când de voalaj, a cărui destin, însă, a fost acela de a rămâne condei.
Creaţia eminesciană se remarcă, în mod deosebit, prin capacitatea ei de a surprinde anatomia duală a lumii, acea simultaneitate contradictorie a unui „a fi” şi „a nu fi”, a unui „Înger şi Demon” sau „Hyperion şi Cătălina”, ca şi prin cultul candorii, a acelui model protocotidian de om care posedă o cantitate infimă de informaţii şi experienţă. Toate acestea nu sunt decât atributele esenţiale care motivează raţiunea estetică a coregrafiei, a dansului pur redus la acel monom sau binom existenţial. E o artă a simbolurilor în care absolutul statuilor este antrenat, ca pe o „Insulă a lui Euthanasius”, de către vârtejul devenirii, în urma căruia cristalul monovalent va fi o protoplasmă complexă, confruntată dureros, dar implacabil, cu rostogolirea uriaşă a multiplicităţii.
„Luceafărul” poeziei româneşti s-a simţit atras mult şi de arta scenei, de acest decupaj, esenţializat dar şi quasiverosimil, de viaţă umană, în care şi spaţiul şi timpul se contractă, fără a se anula, tocmai în momentele de maximă sau minimă densitate ale cotidianului. Prin demersul dramatic se încearcă a se opera o dedublare a realului social, o zămislire paralelă a unei lumi, care să cuprindă în ea, asemenea Arcei lui Noe, elementele esenţiale ale fiinţării de zi cu zi.
În succesiunea artelor, se pare că muzica prezintă gradul cel mai înalt de abstractizare, de desantropomorfizare a suportului de mesaj, întâlnindu-se, undeva, cu literatura. Aşa epurată de concret, ea duce, în continuare, în lumea ei imponderabilă, imaginea algoritmică a fiinţei umane, cu toate frământările „polifonice” şi confruntările de „allegro de sonată”, cu toată diversitatea de „suită” a vieţii, ca şi cu împlinirile „armonice” ale acesteia. Şi creaţia eminesciană poartă în ea, fie prin conţinutul de idei, fie prin sonorităţile de claviatură ale înveşmântărilor sale, o neegalată muzicitate. Dacă descriptivismul cu care redă natura aparţine şi modalităţii de creaţie pentru „poemul simfonic”, în schimb, atunci când poetul pătrunde în spaţiul interior al fiinţei noastre, scriitura sa devine un portativ, pe întinderea căruia se confruntă antitetic două teme. Structura „Scrisorii a III-a”, a „Luceafărului” sau a „Cezarei” este asemănătoare cu acea a „Pateticii” beethoveniene, incluzând în ea arhitectura diversă dar unitară a unei „sonate”, cu acel „allegro” dialectic, urmat de un „largo” liric şi o „temă cu variaţiuni” plină de înţelepciune.
Prin această creionare fugară surprindem un „Eminescu total”, un demiurg al întregului şi un bijutier al părţilor. Un Eminescu proteic căruia, dacă destinul i-ar fi dăruit o Clepsidră cât un veac, atunci ar fi ridicat o catedrală gotică sau fântâni renascentiste, ar fi dăltuit o „Pieta” cu gestică de Bernini şi puritate carnală de Falconet, ar fi zugrăvit un Voroneţ în manieră şi prerafaelită, dar şi impresionistă, sau ar fi scris balete cu subiect mitologic, ar fi adus pe scenă briganzi schillerieni învăluiţi de meditaţie byroniană, sau ar fi compus muzica pentru un Ulise naţional, cu reverberaţii de Siegfried, dimensiune de „Divina Comedia” şi lamentouri doinite. Dar Eminescu a rămas numai poet, spre a ne vorbi direct, de la suflet la suflet, şi despre univers şi stele, şi de dragoste şi moarte, şi despre spaţii şi abisuri, şi de nemurirea unui Neam, din ale cărui „sute de catarge”, unul din ele a devenit Columnă.
Gheorghe A. M. CIOBANU