Mă tângui ca un stih din Psaltire
Mă tângui ca un stih din Psaltire,
Gândul închinându-mi-l ţie;
Ore sarbede, ore de mâhnire,
Ore de veşnicie.
N-am sprijin, n-am argument; fără sens
O inima-a altuia în mine mai bate;
Se-ncercuie tot mai strâns şi mai dens
În juru-mi singurătate.
Câte zile, câte săptămâni, câte luni,
Câţi ani, câte veacuri sunt
De când o primăvară cu minuni
A înflorit pe pământ?
Amintirea paradisului e-n mine,
După umbra ta rătăcesc din loc în loc;
Uit că te-a furat spre ţărmuri străine
Fantastica pasere Roc.
Între primejdii şi drumuri grele,
Surd şi orb, te-oi aştepta până când
Te vei coborâ dintre evuri şi stele
Şi mă vei căuta surâzând.
Lemn de-aş fi, ori gheaţă, ori stâncă,
Ori mormânt uitat,
Voi ieşi din noaptea-mi adâncă
De vedenia ta deşteptat.
Cum m-atinge varga de aur şi apa vie,
Mă scol din basm şi te salut uimit:
„Bine-ai venit, Domniţă, la Împărăţie…
Lung somn am dormit…”
Mihail SADOVEANU