E de-al nostru, ne-a intrat în sânge. E humuleştean get-beget. Ne-a lăsat Capra cu trei iezi, Harap Alb şi Capra cea râioasă şi fudulă a Irinucăi, basme şi poveşti nemuritoare. Ibrăileanu, directorul Vieţii Româneşti consemna la vremea lui: „Creangă scrie cum vorbeşte, româneşte, ţărăneşte, seamănă cu I. I. Mironescu de la Tazlău”. Aşa o fi!
Cine a studenţit la Iaşi, e imposibil să nu fi vizitat Bojdeuca din mahalaua Ţicăului, numită şi Muntenimea de Sus. Normal, n-a mai prins cele 20 de mâţe jucăuşe, pripăşite pe lângă casa povestitorului, nici pe motanul cel roşcat cu ochi albaştri, preferatul stăpânului. Pezevenchiul de motan, numit Titu, sărea de pe prag pe clanţă şi intra în bojdeucă când poftea. N-a mai fost zărit nici Eminescu, care a locuit aici şase luni. Acolo i-a citit Luceafărul, „Doina” lui Creangă, de a plâns acesta în hohote. Absenta la apel şi Tinca Vartic, soţia fără nuntă a învăţătorului, care, cum a murit stăpânul bojdeucii, i-a vândut singurul portret unui seminarist. S-a măritat şi l-a uitat pe bădia Creangă. Norocul nostru? Cumpărătorul a fost un om de treabă, a dus portretul la Academie. A stat mult timp în biroul lui G. Călinescu iar după… al doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga, care l-a trimis în Ţicău, de unde a fost înstrăinat.
Îl iubim pe bădia Creangă pentru că, numai cu el putem evada în copilărie. Numai cu el se poate hoinări pe coclauri. Exact cum o făceau cei doi amici, Creangă şi Eminescu. În filmul regizorului Nicolae Mărgineanu, realizat în ’89, rolurile principale au fost realizate de Dorel Vişan şi Adrian Pintea. În acel film memorabil este o scenă de profund realism, atunci când cei doi amici se trezesc într-un pod cu fân şi Creangă spune: „Hai, bădie, hai că-i joi!”. Erau după un raid făcut prin cârciumile din Ţicău: Trei sarmale, Trei calici sau Trei salcâmi. Nu evitau nici Bolta rece, unde se întâlneau Junimiştii.
În sfârşit, îl iubim pe bădia Creangă pentru că a lăsat „limba românească să zburde fermecător prin hârtoapele naturale”. Cuvintele sale au puritatea acelui bob de rouă care n-a fost atinsă decât de prima rază dumnezeiască de soare. Creangă n-a fost inventat, el a existat întotdeauna, în noi, nemţenii.
Dumitru RUSU