Niculina NIŢĂ
Profesor
Am început cu această abordare dihotomică după ce am simţit că trebuie să găsesc punţi de legătură între: cum credem „Noi – cei din generaţiile: anilor 60 – visători dirijaţi, anilor 70 – căutători printre stele, anilor 80 – cei cu cheia de gât şi privind spre pământ” că trebuie trăită viaţa ce ni se pare o clipă şi „Ei – Copii stelari: indigo, de cristal sau curcubeu” care trăiesc clipa ca pe toată viaţa!!??
De la catedră, din mijlocul lor, din citirile despre „Ei” simt că un tărâm destul de provocator, variabil dimensional, schimbător, se cască între „Noi” şi „Ei” spre a ne separa în două lumi ce ameninţă convingerea că împreună vom construi ceva ce să devină Viitor.
Nu regret că nu am avut ce au ei azi şi îmi pare că nici ei nu regretă că nu au ce am avut noi… Şi pe vremea tinereţii mele, „Noi” eram conştienţi că suntem o generaţie de tranziţie, că s-au schimbat valorile, că ne raportăm altfel la viaţă, la lume, la cunoştinţe, că ne căutăm în lume şi lumea o căutăm în noi şi că refuzăm aproape vehement o robotizare-tipar cu care ei au fost obişnuiţi. Cu toate aceste identificări ale diferenţierii noastre de atunci faţă de cei ce reprezentau „bunii noştri” simt că trebuie să-mi argumentez, să-mi explic atitudinea lor negativă sau sprânceana ridicată atunci când le descriu ce şi cum simţeam noi pe vremuri, deşi simt că pentru ei, nu vin de pe poziţia „bunilor” ci a „babacilor”.
„Ei” sunt într-o „competiţie” bazată pe cât de „de firmă” sau „cool” sunt: un telefon cu touch screen, pierceng-urile, tatuajele şi ascultă supradecibelic ritmuri mai mult decât muzică în noile „temple” – cluburi şi oricât de nefiresc mi se pare, oricât aş vrea să păstrez ca generator de emoţie, de românism „dorul” sau „curgerea deal – vale” aşa cum era pe vremea tinereţilor noastre, recunosc că rămân doar frumoase amintiri!
Ce e de făcut? Asta e lumea, aici trăiesc şi acum „Ei – Copii stelari” ce au un alt fel de a comunica, bazat pe imperiosul „ACUM”! Au un alt fel de a simţi „mă iubeşti sau gata!” Culmea e că au şi un ascuns mod de trăire, aceşti Copii curcubeu, ca actuală generaţie după cei indigo şi de cristal, copii ce vin în lumea noastră cu IUBIRE, pe care au regăsit-o şi pe care învaţă cum să ne-o transmită, ştiut fiind că felul în care „Ei” comunică este puţin diferit de cel în care „Noi” eram obişnuiţi. Iată de ce caut punţile de legătură şi de ce, mi-am propus (nu singură ci împreună cu specialişti) să le identific, să le construiesc… nu vreau să ne transformăm în „ăia” care critică pentru că nu am face decât să perpetuăm o percepţie greşită, negativismul, lipsa de încredere în oamenii noi, în societate, în general. Pornesc sau continui drumul şi căutările cu convingerea că mi se vor alătura tot mai mulţi şi ne vom trezi că formăm o mare de oameni aflată într-o fericită joncţiune a fragmentelor compuse din „Noi” şi „Ei”! (Apostolul, nr. 176, apr., 2015)