Gheorghe A. M. CIOBANU
Profesor
– „Bună dimineaţa, Miraj!”
Şi Mirajul acesta se numeşte Eminescu, cel cu care, în miezul acestei luni, ne îmbrăţişăm spiritele într-o reîntâlnire generatoare de înfiorări. Orice nouă înveşmântare în protoplasmă umană aduce, pentru fiecare dintre noi, necesitatea de a ni se revela cerul şi de a descoperi Mirajul eminescian.
Un Eminescu, a cărui polivalenţă demiurgică nu cunoaşte egal. S-ar putea vorbi, astfel şi despre o lume a sculpturalului eminescian. În universul întruchipărilor statuare se petrece o dizolvare a timpului, spre a supravieţui, cu intenţie de eternitate, spaţiul. Oare „Luceafărul” său este un adevărat poem al întinderilor largi, pendulate între haos cosmic şi iatac de Domniţă, în vreme ce picăturile de devenire s-au transformat în stalactite decorative? Lumea de marmură anulează, în plăsmuirile ei de tăcere, orice foşnet protoplasmatic, sau vibraţie făuritoare de culori. Tocmai o astfel de năzuinţă după albul feeric al pietrei sculptate, după lucirile de zăpadă ale epidermei feminine şi după argintul rece al luminii selenare, învăluie întreaga creaţie a Nemuritorului.
– „Noapte bună, Constelaţie!”
Şi constelaţia aceasta, Eminescu se numeşte, cu care, odată apartenenţi oamenilor, simţim nevoia de a ne reîntâlni mereu, la fiecare neastâmpăr al inimii şi la fiecare maree a pieptului.
Un Eminescu, a cărui polivalenţă demiurgică nu cunoaşte egal. S-ar putea vorbi, astfel şi despre o lume a picturalului eminescian. Deşi bidimensională, arta penelului strecoară în noi evadarea înspre o zare subiectivă, înspre un orizont la care nu vom ajunge niciodată. Zborul spre altceva, un altceva istoric sau geografic, înfioră întreaga creaţie a „Zburătorului” de la Ipoteşti. Picturalul este acea lume în care vibraţia subtilă a fotonilor se constituie într-o adevărată chermeză a contrastelor şi într-un carnaval solar al culorilor. La fel şi în universul eminescian, cavalcada cromatică înlocuieşte pana cu penelul, albastrul alăturându-se focului, iar argintul de pe ape logodindu-se, pastoral, cu aurul aerului din amurguri.
– „Rămâi cu noi, Veşnicie!”
Şi Veşnicia aceasta, se numeşte Eminescu, a cărui venire între şi întru noi s-a zămislit, parcă, nu din carne de mamă, ci din magma spirituală a acestui pământ, din însângerările de legendă ale acestei istorii. O geneză şi un destin ale unui om, emanate din destinul şi geneza oamenilor săi. De aceea, poate, a fi lângă Eminescu, înseamnă a ne oglindi, asemenea unui Narcis, în lucirea fiinţării noastre şi a lui. Un Eminescu de la care, noi toţi cei coborâtori din muritoarea Cătălină, ne luăm rămas bun, unul după altul, de la El, Nemuritorul şi Singuraticul nostru Orfeu. (Apostolul, nr. 184, ian., 2016)