Valentin CIUCĂ
Critic de artă
O îndelungată complicitate culturală, exersată pe parcursul a vreo trei decenii, exclude, şi în premise şi în finalităţi, un comentariu critic, dezinhibat de frisoanele unei subiectivităţi pe care mi-o asum cu seninătate. Anii formării intelectuale alături sau împreună, mai bine zis, de expozanţii recentei ediţii a taberei estivale de la Durău permit mai degrabă exerciţii de admirare decât pedante evaluări. Cu toate acestea, sunt nevoit să previn cititorul că nu voi abdica nicidecum de la rigoarea de fond a actului critic. Asemenea rigoare nu poate fi explicată decât prin respectul faţă de fiecare în parte şi de toţi la un loc.
Este necesară o scurtă privire istorică. La Durau, în anii ’35, un grup de studenţi ai Academiei de Arte din laşi, adunaţi în jurul maestrului lor Nicolae Tonitza au decis să restaureze pictura vechiului schit de la Durău în maniera picturii neobizantine.
Nu a existat nici un program estetic explicit pentru asemenea demers, nici măcar schiţa unui decalog proiectiv. Bunul simţ estetic şi câteva experienţe în domeniu ale maestrului l-au pus în situaţia de a contura de unul singur viziunea ansamblului. A mărturisit deseori în corespondenţa sa frământările legate de proiectul ansamblului de la Durau. Studenţii l-au urmat fără ezitare topindu-şi contribuţiile individuale în monumentala viziune tonitziană. Oricum, lucrul în campanie semăna întrucâtva cu experienţele impresioniştilor la Barbizon sau Pastoise. Climatul de lucru ţinea loc şi de program estetic.
Urmăresc de câţiva ani buni, nu doar cu interes profesional, ceea ce se petrece în tabăra de la Durău, mai important, ceea ce rezulta de acolo. Pot afirma fără ezitare că strădaniile poetului Adrian Alui Gheorghe sunt răsplătite cu prisosinţă, expozanţii reuşind să se exprime fără crispările celor marcaţi de frisoanele unei modernităţi excentrice nu o dată şi nici de tentaţia de a trage discret cu ochiul unul la şevaletul celuilalt. Libertatea lor e aproape anarhică aşa cum stă bine unor creatori conştienţi de propria valoare dar şi de exigenţele timpului. Chiar şi în vârf de munte ei nu uită că sunt expresia unei îndelungate civilizaţii a ochiului şi că lecţiile realului şi ale abstractului deopotrivă şi-au cam consumat substanţa, dar simt că mai este ceva de spus.
În asemenea împrejurări, trebuie uitat tot şi trebuie reinventat tot. Câtă trăire tot atâta adevăr, cât adevăr uman atâta expresie. Spaţiul expoziţional devine complementar, fiecare strigându-şi singurătatea care se va finaliza într-o prelungită tăcere. Ei au fost singuri în măsura în care l-au simţit alături pe celălalt. Celălalt am putea fi oricare dintre noi.
Două mi se par a fi tendinţele de fond ale demersului lor. Unii nu pot scăpa de presiunea realului, realizându-şi operele aproape în priză directă la real, alţii nu se pot sustrage zonelor de sugestivitate ale abstractului. Unii reînnobilează realul prin interpretare, alţii îi întorc spatele spre a-l vedea mai bine în oglinzile eului. Practic, indiferent de mijloace toţi acelaşi drum, fiecare însă văzând altceva. Unii vor fi tentaţi de semne, alţii de semnificaţiile lor. Am sesizat în expoziţia de la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, exprimate cu egală ardoare şi profesionalism, etape din cercetări plastice mai vechi dar şi fervori impresioniste epuizate cu fiecare lucrare. Urmaşii lui Tonitza nu trăiesc nici o clipă crispări provinciale ori ezitări ineficiente. Ceea ce produce anual în tabăra de la Durău şi, fireşte, atelierele insalubre din Aleea Tiparului poate constitui oricând substanţa unor selecţii, de nivel naţional. Tot astfel orgoliile consumate prin aceleaşi locuri pot furniza materie primă unei duzini de gazete de scandal.
Dinu Huminiuc exprimă într-un registru grav dileme cristice uzând de o grafie acroşantă şi neliniştitoare pentru confortul nostru imediat, în timp ce Doina Daschievici a atins nivelul de sus al unei relaţii între decorativul somptuos şi abstractul sugestiv. În acelaşi timp cu propunerea constantă pentru structura materiei înnobilată de duhul pământului, Dan Cepoi află rezonanţe cromatice în registru romantic, Dumitru Bezem nu şi-a pierdut exuberanţa cromatică, în timp ce fiul său, Oliv, se păstrează pe un palier mai grav şi, de aceea, uneori mai profund. Schimbaţi în bine ne apar Mihai Agape şi Iosif Haidu, doi artişti la maturitate pentru care fiecare compoziţie reprezintă rezolvarea unei probleme plastice. Gh. Vadana, Liviu Şoptelea, Cornel Dumitriu, Ioan Burlacu, Dorin Baba, Lucian Tudorache, invitaţii nemţenilor în tabără, au adus cu ei fermentul unei benefice emulaţii. Accesul la idee şi contaminarea cu modelele marelui colorism românesc, umbra lui Tonitza şi a genialilor lui discipoli au însufleţit un parcurs artistic estival demn să confere spaţiului cultural nemţean dimensiune naţională. (Apostolul, nr. 7, sept., 1999)