Primul meu diriginte de liceu era poreclit Piţu. Nu-mi mai amintesc ce semnificaţie avea porecla. Piţu era un bărbat straşnic, carismatic, vulcanic şi pătrunzător. Te cântărea dintr-o privire, ştia câte parale faci, dacă eşti loază sau premiant. E pozat bust în Monografia Liceului „Petru Rareş”, semnată de prof. Al. Iftimie. E frumos şi acolo.
Viaţa a vrut să-mi cunosc dirigintele înaintea colegilor, în împrejurări nu prea fericite. Scurtez: eram în septembrie ’52 la „Petru Rareş”, numit pe atunci „Şcoala Medie de Băieţi Nr. 1”. Cum festivitatea de deschidere a noului an şcolar întârzia să înceapă, noi „bobocii”, din mahalaua Precista, nu ne găseam locul. Ne hârjoneam copilăreşte prin careul Liceului, astăzi ajuns Colegiu. Neastâmpăraţii au pătruns chiar şi pe holuri, printre ei şi subsemnatul. Jucam prinsa ca pe maidan. Fugărit de cel mai bun amic, ajuns mai târziu doctor chirurg, ne-am izbit de un profesor care tocmai făcea rondul de serviciu. Acesta surprins de coliziune ne-a cârpit două perechi de palme la fiecare şi ne-a indicat careul liceului. Nu ne-a întrebat cum ne cheamă, din ce clasă facem parte, de ce suntem zăbăuci. Am încasat-o şi gata.
Şi a sunat clopoţelul anului şcolar ’52-’53. Prima oră a început cu o mare surpriză. Când uşa clasei a VIII-a C s-a deschis, în cadrul ei a apărut Piţu, profesorul care tocmai ne altoise cu ceva timp înainte. Pa-pa-pa! Inima mi s-a făcut cât un purice şi mi-am zis: „E groasă nene!” Eroare! Piţu a defilat elegant prin faţa clasei şi s-a aşezat la catedră pe scaun. A grăit cam aşa: „Mă numesc Ciauşu Valerian, sunt profesor de chimie şi din acest moment, dirigintele vostru. Să facem cunoştinţă!” Şi a început să strige catalogul de la A la Z. Ce ne întreba? De la ce şcoală gimnazială venim, pe cine am avut diriginte, dacă ne place chimia – vrăjeli pedagogice. Pe măsura ce Piţu se apropia de mijlocul catalogului eram tot mai panicat. Când noul diriginte a strigat: Popovici Vasile, elevul din faţa mea la catalog, deja eram paralizat. Şi bang, am auzit ca prin vis numele meu. M-am sculat în picioare şi am bâlbâit tot ce mi-a trecut prin cap. Nici astăzi nu ştiu ce-am spus, dar am auzit „Bine, stai jos!” asta însemna că nu m-a recunoscut şi m-am bucurat. Pe vremea obsedantului deceniu, elevii purtau uniforme, numere matricole şi tunsoare stas, aşa că nu prea ne deosebeam ca aspect. Cum în prima zi de şcoală e zăpăceală mare, am scăpat. Că astăzi la şcoală oricând vezi parada modei, asta e altă problemă.
Orele de chimie le ţineam în laborator, la parterul liceului. O sală bine amenajată, cu tablă dublă de lemn, cu Tabelul lui Mendeleev, eprubete, suporţi… cine avea baftă să fie scos la „ecranul negru” (tablă), o îmbulina. Era plimbat prin toată materia şi rezolva o problemă din alea încâlcite, cu formule şi valenţe, încuietoare. Piţu, ca un adevărat „Jupân” stătea la catedră şi urmărea chinurile noastre. Concluzia o trăgea tot dumnealui: „Nic nu ştii! Doi îţi pun! Treci la loc!” şi apoi se scula de pe scaun şi venea la tablă de făcea lumină. Începea cam aşa: „Bă băieţi, v-am explicat de mii de ori că…” şi rezolva problema în aşa fel că înţelegea şi prostul clasei. Nu lăsa corigenţi, nici repetenţi, era mare domn’le! Până nu clarifica problema nu trecea mai departe.
Şi anii au trecut. Piţu a ajuns inspector şcolar la disciplina chimie. N-a făcut purici prea mult ca inspector, a revenit la catedră unde se simţea necesar. Din întâmplare i-a fost diriginte şi fiicei mele. Într-un an clasa lor a proiectat o excursie pe Ceahlău. Capul răutăţilor a fost dirigintele. Când acesta a întrebat cum stăm cu excursia, şeful clasei a răspuns: „Merge toată clasa, numai eleva X refuză invitaţia.” Şi atunci Piţu a întrebat-o de ce face mofturi. Fiică-mea a răspuns: „Nu mă lasă mama!” Paradoxal, dirigintele a întrebat-o: „Da cine este mă-ta asta de face mofturi lui Piţu?” Deci ştia cum îl porecleau elevii. Şi toată lumea a urcat Muntele Sfânt ce se zăreşte spre Apus, zilnic la Piatra-Neamţ.
Piţu ne-a părăsit regeşte, privind la televizor meciul de fotbal România-Turcia, acasă la el, pe strada Mihail Sadoveanu. Pe vremea când România îi bătea la fotbal pe toţi, că astăzi suntem ciuca bătăilor. În repriza a doua, când distinsa dumnealui soţie, tot profesoară a venit cu cafeaua, Valerică al ei stătea cu capul în piept, plecase dintre noi. Domnul diriginte a avut două fete, dacă din întâmplare citesc aceste rânduri trebuie să înţeleagă că au avut un tată minunat şi un mare profesor. S-a urcat pe piedestalul Liceului „Petru Rareş” prin truda şi devoţiunea sa exemplară. Noi, rareşiştii, astăzi bine „ninşi” îl iubim şi respectăm ca atunci când eram elevi şi ne spunea: „Nic nu ştii! Doi îţi pun!”
Dumitru RUSU