În anul 1967, urmare a absolvirii primilor „7 ani acasă”, adică impunerii Teatrului de Stat Piatra-Neamţ în mişcarea teatrală românească ca etalon valoric specific, instituţia primeşte denumirea de „Teatrul Tineretului”. Faptul era o consecinţă a succeselor deja înregistrate, dar şi o direcţie care să asigure personalitatea instituţiei.
În octombrie 1968, în autobuzul în care se întorcea trupa premiată la Bienala de la Veneţia (Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’ de Alecu Popovici, regia Ion Cojar – Marele Premiu pentru cel mai bun spectacol) cineva lansează ideea creării unui festival teatral acasă, pe modelul veneţian.
Astfel, în 1968, Teatrul Tineretului Piatra- Neamţ iniţiază Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Copii şi Tineret, prima manifestare de profil din ţară. Festivalul era organizat sub egida Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (mai târziu, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), şi însoţit la fiecare ediţie de un simpozion privind relaţia teatru-tineret, realizat împreună cu Centrul de Cercetări pentru Probleme ale Tineretului. Valoarea spectacolelor invitate a stârnit interesul competitiv al participanţilor, iar lipsa unor criterii dogmatice, rigide, aservite politicii culturale oficiale, a stimulat originalitatea, experimentul regizoral, nonconformismul.
Primele cinci ediţii ale festivalului s-au desfăşurat bienal, în condiţii relativ normale. Din motive financiare, pentru următoarele două ediţii periodicitatea s-a mărit la patru ani. Ultima ediţie antedecembristă (a VII-a, 1985) a fost confiscată de către Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, repertoriul ajustat, periat, machiat, însăşi denumirea schimbată, conform uzanţelor ideologice, în gală – Gala spectacolelor de teatru pentru tineret (pentru a nu se confunda cu „măreţul” festival Cântarea României), iar aşa-zisul simpozion însoţitor a fost o scurtă diversiune, organizată cu tipic poliţienesc, respectiv, fără dreptul la dialog şi de aceea aproape fără participare. După 1985 festivalul şi-a încetat existenţa datorită lipsei fondurilor şi intensificării cenzurii.
Din mai 1992, Festivalul a fost reluat ca un eveniment anual internaţional, ediţia a VIII-a având ca invitate cinci trupe de teatru din România şi opt trupe străine. Tema aleasă „O lume pentru toţi, o lume pentru fiecare”, adaugă un criteriu etic celui estetic, Festivalul încercând să pună faţă în faţă noile realităţi ale tulburatei epoci post-comuniste din Estul Europei.
Începând cu 1993, manifestarea intră sub înaltul patronaj al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, iar din anul următor, alături de Teatrul Tineretului, la organizatori apare Fundaţia Culturală „Ion Coman” şIon Coman (26 august 1925 – 5 decembrie 1970) – primul director al teatruluiţ, o fundaţie creată cu scopul de a implica mai mult urbea în sprijinirea proiectelor instituţiei.
Până la ediţia prezentă, Festivalul a mai avut câteva variante de organizare: pe secţiuni – competitiv şi focus (a spaţiului teatral britanic, german, balcanic, american ş. a. 1997- 2002) sau pledez pentru tine(ri) şi un regal teatral (2006-2016), ultima formulă fiind girată de un selecţioner unic, un critic din afara teatrului.
În cerea ce priveşte formatul ediţiei curente a festivalului, desfăşurată sub genericul Pledez pentru tine(ri), publicăm alăturat declaraţia actualului manager general al teatrului (Din lipsă de spaţiu nu putem publica repertoriul festivalului, dar lista spectacolelor selectate poate fi urmărită pe site-ul T.T.). Mi se pare benefic faptul că există un selecţioner unic, din teatru, care îşi asumă întreaga responsabilitate precum şi acela că repertoriul e cu preponderenţă orientat spre dramaturgia naţională (doar 4 spectacole, din cele 19 invitate, sunt semnate de dramaturgi străini) şi, în fine, că Gianina Cărbunariu n-a invitat pe scena festivalului spectacole semnate de ea – sau făcute pe textele sale –, chiar dacă propunerile s-ar fi justificat din plin.
Pe de altă parte, cred că oricât de mult ai pleda pentru o nouă(?) formulă de teatru, nu poţi să „pledezi pentru tineri” evitând ceea ce încă se cheamă dramaturgie clasică. Acum, ca să citez ceva nume, nu-i bai că nu avem un Molière sau un Aristofan, dar nici măcar o piesuţă de Cehov?
Şi mai cred că e bine să promovăm dramaturgii români şi că lucrul ăsta ar trebui să se întâmple programatic. Dar nu agreez ideea de autor „colectiv” decât în cazul teatrului folcloric. Deşi cred că o piesă scrisă de Caragiale împreună cu Oana Zăvoranu n-ar fi tocmai rea. Dar despre acestea vom mai discuta. Deocamdată am mai multe speranţe decât îngrijorări…
Mircea ZAHARIA