Constantin GHERGHELESCU
Profesor
Pentru Emil Cioran istoria a fost o preocupare constantă. Apelul la istorie îl întâlnim în aproape toate lucrările şi în multe din articolele sale, întrucât aceasta îi permite să emită judecăţi de valoare, pe care tot ea este chemată să le confirme. În mod clar, istoria este cea care-i oferă argumente şi atunci când vorbeşte de psihologia popoarelor, dar şi atunci când se referă la cea individuală; iată de ce o numeşte „disciplină a zorilor şi a agoniilor cu răsuflarea gâfâită”, spunând apoi că „ea este un roman cu pretenţii de rigoare, care îşi suge substanţa din arhivele sângelui”
Desigur, Cioran nu abordează istoria ca un cercetător de specialitate – vom avea însă prilejul, mai jos, să vedem că l-a preocupat în mod deosebit activitatea istoricilor de profesie –, ci ca un gânditor asupra marilor teme ale existenţei, viaţa şi moartea, ca un gânditor şi nu ca un filosof, din tagma cărora s-a simţit el însuşi alungat, dar şi faţă de care a simţit întotdeauna o reţinere. Această reţinere şi respingere reciprocă s-a datorat lipsei de sistem filosofic, reperabil în opera sa. Absenţa unei organizări de tip sistemic este caracteristică şi meditaţiilor sale asupra istoriei. De aceea, nu trebuie să vedem în Cioran un filosof al istoriei în sensul cunoscut, deşi afirmaţiile sale nu sunt mai puţin profunde, sau mai neadevărate, ci, dimpotrivă. Refuzând să-şi creeze un sistem, şi-a păstrat libertatea de a fi contradictoriu uneori, de a-şi schimba părerile odată cu trecerea timpului, de a scrie sub impulsul stării de moment, al trăirii şi al sentimentelor sale. Conştient că ideile sale nu sunt cele îndeobşte acceptate, el însuşi spune că: „eu sunt un izolat din toate punctele de vedere. Nu gândesc la fel cu contemporanii mei nici în privinţa istoriei, nici în altele”
Abordarea diferită a istoriei îi este dictată lui Cioran de convingerea că istoricul de meserie „se situează dintru început în afara Adevărului”, datorită scepticismului său şi faptului că, după părerea sa, îi lipseşte unghiul corect de vedere. El se consideră, din acest punct de vedere, privilegiat, având avantajul amatorului, adică al celui care nu este obstrucţionat în libertatea sa de gândire de rigorile meseriei şi, în primul rând, de obiectivitatea obligatoriu urmărită de istorici, chiar dacă imposibil de atins. Evident că acest avantaj este dublat şi de imensa sa cultură, de solidele cunoştinţe în numeroase domenii ale ştiinţelor omului. Poate că nu se gândea, în acelaşi timp, că în analiza sa ştiinţifică (el n-a considerat-o niciodată aşa, având repulsie de tot ce se intitulează „ştiinţă”), atât asupra personalităţilor, cât şi asupra popoarelor în ansamblu, istoricul ţine prea puţin cont de factorul psihologic. Or, Cioran, sondând sufletul până-n străfundurile sale, ducându-şi trăirile până la forme patologice, cunoscând, deci, foarte bine omul, aduce în studiul istoriei o nouă perspectivă, cea psihologică. În acest fapt constă aportul său principal la cercetarea istorică, a spiritualităţii popoarelor în diferite epoci. Să recunoaştem că perspectiva psihologică lipseşte celor mai multe tratate de istorie, ori istoria mentalităţilor, în primul rând, dar nu numai, nu poate fi înţeleasă deplin dacă-i lipseşte această perspectivă. La fel de adevărat însă, este faptul că Cioran abuzează de psihologie, lăsând de o parte ceilalţi factori şi ajungând în felul acesta la unele exagerări. Dar aceste exagerări sunt ale stilistului Emil Cioran şi trebuie privite ca atare, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie înţelese ca făcând parte din efortul său mobilizator; acum este momentul să ne aducem aminte că el nu a fost şi nu a pretins niciodată că este un istoric în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum nu acceptase nici eticheta de filosof, vrând poate să se elibereze de orice ar putea să-l oprească la o graniţă, aşa cum se întâmplă cu orice definire. Cioran a fost preocupat de istorie chiar şi atunci când a abordat-o în stilul său nihilist. „Aş vrea să fiu complet indiferent la istorie, dar nu pot”, scria el în 1972, pentru ca în 1977 să-şi găsească o „scuză” voit neserioasă: „E drept, istoria mă interesează: e o pasiune de bătrâni!”(…)
Cioran nu priveşte istoria ca pe ceva menit să procure satisfacţii eruditului din el, ci ca o sursă de revelaţii pentru viitorul omenirii. Punându-şi întrebarea dacă istoria trebuie luată în serios, el afirmă: „răspunsul depinde de nivelul iluziei noastre cu privire la om, de curiozitatea cu care vrem să ghicim felul cum se va dezlega acest amestec de vals şi abator care îi alcătuieşte şi stimulează devenirea.” (Apostolul, nr 73, iul., 2005)