Dumitru Dănuţ URSACHE
Profesor
Există nenumărate feluri de frumuseţe, căci orice fiinţă, orice fenomen, pot fi frumoase în felul lor. Frumuseţea este uneori şi ignobilă, toată lumea recunoscând că grotescul are ambiţiile sale estetice, existând atâtea şi atâţia ca Bosch şi Goya. O floare de mină este comparabilă din acest punct de vedere, al frumosului, cu un fulger, diseminând cristale pe care le ascunde pământul în adâncurile lui, produsul unei întâlniri surprinzătoare a parametrilor fizico-chimici, temperatura, presiunea şi mulţi alţii, conspirând sau conlucrând pentru a da viaţă unei forme unice. Fulgerul şi floarea de mină au multe lucruri în comun, mai întâi felul în care se nasc, adică sub semnul unor forţe care se acumulează şi se opun, dar se şi presupun reciproc. Numai că sclipirea de lumină vine din adâncurile cerului iar sclipirea cristalului de cuarţ vine din cealaltă adâncime. Totuşi abyssus abyssum invocat! Aşa spuneau cei vechi, atrăgându-ne atenţia asupra înrudirii dintre cele două adâncimi sau poate mai mult căci cele două nu ar putea exista unul fără celălalt. Ne trimite gândul şi la înţelegeri mai îndrăzneţe, cum ar fi cele legate de sensurile estetice ale Genezei, sau ale Facerii biblice, fiindcă nu putem să ne închipuim Creaţia altfel decât un act estetic, din moment ce textul scripturistic recunoaşte că lui Dumnezeu i-a plăcut. Frumos şi bun. Kolos kai agathos. Vechii greci, trăitori pe vremurile lui Homer şi Pindar au impus această interpretare devenită clasică tocmai datorită faptului de a fi redat astfel un înţeles general acceptat. Tulburătoarea armonie a lumii, frumuseţea ei, în interiorul căreia fulgerul ca lumină, sclipire cerească se regăseşte în sclipirile unui cristal subpământenesc, ne provoacă la constatarea unei solidarităţi de esenţă şi de rezistenţă. Structurată la scară cosmică, această armonie este forma supremă de manifestare a frumuseţii lumii. Ea este un aspect de esenţă şi de rezistenţă, pentru că frumuseţea asigură perenitatea, veşnicia existenţei. Forţa, autoritatea acestei virtuţi – căci frumuseţea este o virtute, în sensul dat de filoanele clasice ale esteticii, cele greceşti în primul rând – este mai importantă decât altele, ba chiar atât de importantă încât pune între paranteze, suspendă (epohe, ar spune Heidegger) chiar şi principiile Fizicii. (…)
Fulgerul are o viaţă scurtă, tocmai datorită faptului că este prea puternic. Este frumuseţea în mişcare, ca şi fenomenul furtunii ce-l generează. Această dezlănţuire de energie şi dinamism implică ideea de grandoare. Grandoarea este o frumuseţe superlativă, dar ea este un atribut exclusiv al Naturii. Oamenii, fiinţele nu au grandoare. Dintre toate fenomenele Naturii nimic nu este mai grandios decât fulgerul, dar această calitate are două niveluri. Munţii înzăpeziţi, întinderea mării sau a pustiului deşertic, pădurile seculare, marile cursuri de apă, au grandoare. Nu sunt multe pe lumea aceasta care să poată primi o asemenea calificare. Un fulger este grandios, pentru că este … fulgerător, adică foarte scurt în timp. În plus el este mortal, produce admiraţie, surpriză, dar şi teamă. (…) Grandoarea şfichiuitoare a fulgerului taie respiraţia, înfricoşează şi încântă în acelaşi timp, pe când cea a creştetelor alpine plutind pe deasupra norilor, ca insule ale singurătăţii pe o mare îngheţată, induc o pace melancolică. Privitorul contemplă cu satisfacţie simţindu-se învingător în lupta cu oboseala urcuşului, transpiraţia şi kilogramele de conserve din rucsac. Grandoarea are două niveluri: cursul vijelios al unui râu, avalanşele de zăpadă, tornadele, au o grandoare a mişcării, sau a forţei distrugătoare, în timp ce crestele înzăpezite, liniştea serenă a deşertului sau a întinderii nesfârşite de gheaţă exprimă o grandoare a perenităţii şi a dăinuirii. Oamenii din toate timpurile au avut o anume aspiraţie către monumental. Acesta este felul în care omul înţelege să reproducă grandoarea prin creaţia sa, concurându-l, prometeic, pe Demiurg. Dacă nu ar fi această aspiraţie, astăzi nu ne-am mai uimi în faţa piramidelor egiptene, sau a Acropolei atheniene, căci unele monumente par lipsite de semnificaţie pragmatică. (Apostolul, nr. 86, oct., 2006)