Profesor
Sintagma cu care am intitulat aceste rânduri a fost creată de Dumitru Almaş.
Am avut norocul să fiu elev, profesor şi director al Colegiului Naţional „Petru Rareş”, simţind în fiecare ceas „spiritul Rareşului”. Şi nu doar când mă aflam înlăuntrul lăcaşului pe care îl iubesc şi acum cu patimă, pentru că acest spirit ne marchează până la capătul vieţii, pretutindeni.
Pentru generaţia mea, a celor din promoţiile 1951 şi 1952, dascălii noştri au constituit modele extraordinare de profesionalism şi dragoste de şcoala lor, dascăli dăruiţi deplin profesiei, făuritori de caractere şi competenţe, adevăraţi artişti ai catedrei: virtuozul Victor Savin, vrăjitor al cuvântului rostit; Aurel Rotundu, cel care învia în imaginaţia noastră, dându-le chip, istoria neamului şi a lumii; Constantin Borş, blajin şi înţelegător, matematician apt să ocupe o catedră universitară, poet şi părinte al celor care se aflau în dureroase lipsuri materiale; Haralamb Mihăilescu, latinist şi logician, cu mintea mai bogată decât o enciclopedie, drept până la exces de corectitudine şi, dincolo de răceala latinistului, poet modern, îndrăzneţ în estetica sa; Vasile Velea, miop spre orbire, dar cunoscător al tuturor minunilor Terrei, gata oricând să-ţi arate cu ochii închişi, pe o hartă „albă”, cel mai mic golfuleţ din Patagonia; Doamna Pleşa, graseind o franceză mai dulce decât cea de lângă zidurile milenare ale catedralei „Notre Dame” din Paris; Doamna Cojoc, îndrăgostită de munţi şi de flori, pledând cu căldură despre comorile de frumuseţe ale Ceahlăului; Vladimir Laşcu, scriitor cu vocaţie, intelectual rasat şi poliglot, cu studii la Paris, în tinereţe campion universitar de schi, pedagog desăvârşit, care ne demonstra cum trebuie să fie, ca intelectual şi ca om de sport, un profesor de educaţie fizică.
Şi ca o încununare a ceea ce înseamnă talent, măiestrie retorică şi scriitoricească, înaltă competenţă ştiinţifică, era autorul îndrăgit de cititorii romanului „Ne cheamă primăvara”, roman al rareşistului care a fost Dumitru Almaş, dascăl întru mândrie de români şi de nemţeni.
Şirul de nume ar putea continua…
O confirmare a ceea ce a însemnat Liceul şi a ceea ce înseamnă acum Colegiul Naţional „Petru Rareş” ne-o oferă respectul dascălilor universitari din România pentru şcoala nemţeană. Deseori, la întrebarea „ce şcoală ai absolvit?”, răspunsul care include numele Rareşului este urmat de o exclamaţie explicită sau de aprecierea „Aha! De aceea…”
Am avut onoarea nesperată de a conduce liceul în anul centenarului, 1969 şi, căutând atunci să întocmim o listă a foştilor elevi deveniţi personalităţi ale României, am fost şi mândru şi uimit de numărul mare al oamenilor de ştiinţă, de litere, de artă muzicală şi plastică, de artă militară. Şi cu câţi dintre domniile lor am avut privilegiul să schimb păreri şi gânduri despre „Rareş”, cu toţii au confirmat că a rămas nestinsă în sufletele lor, după multe decenii de la bacalaureat, aceeaşi mândrie, aceeaşi dragoste, acelaşi „spirit al Rareşului”.
Rândurile de mai sus au fost scrise cu câţiva ani în urmă şi au apărut atunci în presă. Şi până la a le scrie şi după, deseori mi-a fost dat să aud ori să citesc vorbe mai ales despre şotiile elevilor sau defectele unor profesori, mărunţişuri ce provoacă zâmbete sau amărăciuni.
M-am întrebat mereu ce a însemnat pentru mine „Rareşul” pietrean, Liceul meu Alb. Ei bine, cu bruma de înţelepciune şi de cunoaştere dată de cei peste optzeci de ani cu care m-a dăruit Dumnezeu până acum, am înţeles că sunt ce sunt datorită lor, miraculoşilor, providenţialilor mei dascăli, la umbrele lor, icoane cu chenare aurite, închinându-mă cu infinită admiraţie şi recunoştinţă în fiecare zi. (Apostolul, nr. 171, nov., 2014)

