Irina şi Robert Indrei formează un cuplu atât pe scenă cât şi în viaţa de zi cu zi. Absolvenţi ai Academiei de Muzică din Bucureşti, respectiv Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sunt actualmente profesori de pian şi improvizaţie muzicală la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduţă”, Opera Maghiară şi Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca. Iubitori de tango, aduc în faţa publicului de mai bine de 10 ani o fărâmă din frumuseţea şi magia acestuia.
– Domnule Robert Indrei, noi cei din Piatra-Neamţ ne lăudăm cu o şcoală de muzică clasică recunoscută pe plan naţional şi internaţional, care a dat foarte multe nume mari ale scenei europene, dar nu prea ştim multe lucruri despre instrumentul cu care ne-aţi încântat în seara aceasta…
– Instrumentul se numeşte bandoneon şi a fost inventat în Germania de Henry Gang, în jurul anului 1800, fiind folosit iniţial pentru muzica de biserică, în locul orgii. Este compus din 16 muzicuţe şi are două părţi, în una se cântă în cheia fa şi în una în cheia sol. Are ceva specific şi unic: când îl deschizi are anumite sunete, când îl închizi are altele. Faptic sunt patru intrumente şi pot spune că nu este uşor de abordat. A fost dus în Argentina de către imigranţi. Până atunci, acolo, tangoul se cânta la chitară, flaut, pian, dar introducerea lui a produs o mare surpriză, pentru că este foarte ritmic şi extrem de orchestral. În prezent, se spune că nu există tango fără bandoneon, el este sufletul tangoului, pentru că este visceral, sanguinic şi autentic. Frumuseţea constă în faptul că toate compoziţiile de tango au fost scrise în jurul acestui instrument, mai ales în epoca de aur a acestuia, care durează cam între 1910 şi 1940.
Eu am început să cânt la bandoneon ca autodidact pentru că, acum cinci ani, am intrat în posesia unui instrument vechi, de la Academia de Muzică din Cluj-Napoca. Pasul următor a fost să iau lecţii cu o profesoară din Franţa, iar acum lucrez online cu o profesoară din Argentina. În prezent, am un bandoneon realizat la comandă în Germania, şi este făcut din lemn, sfoară şi muzicuţele mici.
– Am observat bine doamnă Irina Indrei că tangoul încă vă mai emoţionează?
– Da, aveţi mare dreptate. Repertoriul nostru s-a format treptat, pe măsură ce, câte o piesă nouă ne-a atras atenţia, dar chiar şi acum, după peste zece ani de când cântâm tangouri încă ne mai emoţionăm. Spre exemplu, piesa Oblivion, care este prima pe care Robert a învăţat-o la bandoneon, deşi am cântat-o de foarte multe ori, tot ne este dragă.
– Cum a început povestea dvs.?
– Povestea noastră este foarte simplă: ne-am cunoscut la tango, acum zece ani, amândoi pianişti, (Robert este şi trompetist), după un timp am început să cântăm la două piane, pe urmă am luat o vioară lângă noi, apoi Robert a început să cânte la bandoneon. Adevărul este că am fost doi visători, care au văzut mereu mai departe. Acum avem o echipă absolut incredibilă care se numeşte Cluj Tango Orchestra, prima orchestră de tango argentinian din Transilvania compusă din muzicieni români profesionişti, membri ai Filarmonicii de Stat Transilvania sau ai Operei Naţionale Române din Cluj, alături de care concertăm din anul 2020. Şi de o vreme avem alături de noi şi pe Marthin Marcos, o personalitate muzicală care nu se bucură totuşi în România de celebritatea meritată. El este din Buenos Aires, adică exact din locul în care s-a născut tangoul. Familia lui este de acolo, are un frate care cântă şi el tango iar bunicul său a cântat cu marele Carlos Gardel.
– Şi totuşi cum de rezistă tangoul?
– Pentru că este foarte iubit. Nici nu vă închipuiţi câte comunităţi de tango sunt în România şi apoi în întreaga lume. Se dansează până şi în Japonia şi în China. La Bucureşti sunt 14 şcoli de tango, la Timişoara trei, la Sibiu, la Cluj, Oradea, în Moldova este plin – Bacău, Suceava, Iaşi şi chiar Piatra-Neamţ. Vârsta este cam de 30 de ani, dar mai nou vin şi persoane mai în etate. Noi am fost invitaţi în 2016 să concertăm la balul anual de tango argentinian din Budapesta şi acolo era un domn foarte în vârstă, de 88 de ani, care venise în cârje să danseze. Semn că tangoul te transformă, te întinereşte şi ajunge să fie un mod de viaţă, mai ales pentru noi. Şi nu ai cum să cânţi tango dacă nu-l asculţi şi atunci audiem tot felul de orchestre. Este atuul nostru că îl avem în sânge şi ne place.
– Puteţi oferi un sfat celor care doresc să urmeze o carieră muzicală?
– Pentru cei care doresc să îmbrăţişeze muzica drept profesie este clar că acum sunt mai multe alternative ca acum 30-40 de ani, când se putea merge doar pe muzică clasică. Acum ai la dispoziţie mai multe opţiuni. Iată, noi cântăm tango, bineînţeles mult Piazzolla, care este ca un magnet şi a adus tangoul în sălile de concerte, l-a revoluţionat şi l-a îmbogăţit cu elemente de muzică clasică şi jazz. Iar piesele pentru orchestră sunt absolut impresionante. Dar ingredientul principal pentru a reuşi în profesia muzicală este munca. Trebuie să fii perseverent, constant în muncă, disciplinat, riguros. Fără acestea talentul se iroseşte. Un mare muzician spunea că: „Dacă nu studiez o zi simt eu, dacă nu studiez două zile simt prietenii, dar dacă nu studiez trei simt duşmanii”. E ca o muncă a unui sportiv de performanţă.
A consemnat Gianina BURUIANĂ