● Scurtă ochire prin expoziţia „Ferestre în timp”
Despre Arcadie Răileanu ştiam prea puţine lucruri în 1999, anul în pictorul care se stabileşte cu familia în România, la Piatra-Neamţ.
Aflasem atunci, în vara fierbinte a acelui an, câteva lucruri despre el într-o încercare de panoramare a fenomenului plastic basarabean, panoramare făcută de un „băştinaş”. Răileanu era inclus într-o listă selectă, extrem de restrictivă a artiştilor „care au ceva de spus”, care luptă cu „tradiţionalismul” aproape fotografic al unor artişti nedesprinşi încă de canoanele academismului sovietic, unde iarba e iarbă şi neapărat verde, iar copacul trebuie să fie copac, aşa încât orice botanist să-i recunoască specia. Pictura însă nu se poate povesti, aşa încât rămăsesem cu rezonanţa numelui său, cu un prenume anunţând triumful artei.
Eram cucerit de luminozitatea picturii sale, de curajul cu care foloseşte albastrul, de la ceruleum la ultramarin, de explozia blândă a formelor şi culorilor din pictura sa.
Arcadie Răileanu e un pictor sever, extrem de exigent cu el însuşi. Practică doar în aparenţă o pictură fluidă, a fulgeraţiilor. În realitate, pictura sa este una a răsfrângerilor. Privit de sus, un râu este atât unda trecătoare, cât şi o structură geologică, pietrele avându-şi în sistem, propria lor participare şi identitate. Arcadie Răileanu decupează curcubeul: are nevoie de culori spectrale, paradisiace. O jubilaţie unică îi traversează lucrările: prin triumful proporţiilor, Arcadie Răileanu devine tot mai mult un sceptic mântuit.
Ce aş mai spune acum, după aproape un sfert de veac? Aş începe cu numele şi prenumele, fiind convins că acestea sunt la origine porecle. Aşadar Arcadie poate fi citit şi ca „Arca zilei”, o arcă, o corabie a timpului călător, dar şi ca „Arcadă”, legat de „arhitectul care este”.
Numele de Răileanu provine de la „răileni”, oameni curajoşi, care au înfruntat primejdiile, transformând oraşele lor în raiale, adevărate labirinturi în care se pierdeau turcii sau alte neamuri năvălitoare. De aici, la Arcadie Răileanu, atât nevoia dedalică de construcţie, cât şi cea icarică de evadare dintr-un labirint resimţit prea strâmt.
O lucrare se poate numi Labirint închis (2004, 80x80cm, u/p), iar altele Portal (2009 (50×40 cm, u/p), Vestigii gotice (2003, 60×50 cm, u/p), Arcadă gotică (2001 90x80n cm, u/p), lucrări având ca laitmotiv arcada.
Pentru Arcadie Răileanu oraşul e un labirint, muntele e un labirint, timpul e un labirint.
Dar orice artist îşi doreşte ieşirea din labirint, dintr-un timp care se vrea asemenea unui şarpe „uroboros” sau un „inel al lui Mőbius”. Singura soluţie de a sparge zidul labirintului este aceea de a „inventa” fereastra care, pentru pictor, va fi tabloul.
Tabloul este atât o fereastră exterioară, spre exterior, o evadare, o explozie, cât şi o fereastră interioară, o implozie.
Expoziţia itinerantă „Ferestre în timp” deschisă la Muzeul de artă din Piatra-Neamţ pe 10 august 2023 este o lecţie a privirii, privire care elogiază arta, artistul, fereastra, timpul, labirintul spaţio-temporal în care trăim şi din care încercăm să evadăm.
Prin arcade, prin linii abil aşezate, dar mai ales prin culoare.
Lecţia prismei: din linie răsare culoarea. Dar prismă e şi piramida de care, se spune, se teme şi timpul.
Artistul foloseşte adesea engrame, folosind sinecdoca revelatoare. Din Elada rămâne coloana, templul şi cerul albastru; din Tezaur rămân câteva piese de aur, ca din tezaurul de la Rădeni, iar Labirintul închis e un joc de lumină şi întuneric.
În Profetul, timpul spală faţa celui care a descoperit eternitatea, dar nu anulează identitatea înţeleptului. Prima zăpadă este o luptă între două realităţi, toamna şi iarna, dar şi între două beţii: cea a culorilor şi cea a albului. Staţia terminus poate însemna o evadare, dar şi prizonieratul asumat al tehnologiei de vârf. Ferestre în timp reuneşte toate obsesiile autorului: liniile drepte, semn al civilizaţiei umane, contrazise de florile de pe şevalet, libere de orice constrângeri, o sală de expoziţii însemnând lumi infinite, reale şi imaginare. Prin Arcadie Răileanu, abstractul ajunge la o monstruoasă concreteţe şi la o imensă fervoare.
Lucian STROCHI