– Valenţe educative ale marilor muzee (V)
Florenţa, unul dintre cele mai bogate şi frumoase oraşe din întreaga lume, este un adevărat muzeu în aer liber care te farmecă şi te fascinează mai ales prin arta şi arhitectura sa. Plimbându-te prin centrul său istoric, care este mereu ticsit de turişti, dai dreptate celor care au asemuit-o la un moment dat cu Atena. Rătăcindu-te prin pieţele sale elegante, admirând palatele renascentiste, muzeele, galeriile de artă, parcurile, grădinile, bisericile, mânăstirile, înţelegi de ce, în calitate de europeni, le datorăm pentru totdeauna omagiile noastre atât pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor renascentişti cât şi altor personalităţi cum ar fi Galileo Galilei, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Amerigo Vespucci, Giacomo Puccini – care au înnobilat cu geniul lor cultura apuseană.
După ce am vizitat Galeria Ufizzi, acest superb muzeu al Renaşterii, am înţeles de ce a reuşit să confere Florenţei o glorie nemuritoare şi familiei de Medici o urmă de neşters în istorie: pentru că, în ciuda vechimii operelor de artă de aici, modernitatea mesajului cuprins în ele este surprinzătoare, totul constituindu-se într-o minunată lecţie despre perfecţiunea artistică, prefigurată în operele lui Botticelli, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Rafael, Giotto, Filippo Lippi, Tiziano, Lotto şi mulţi alţii.
Înainte de a-mi face orice predicţie legată de cea mai importantă colecţie de artă din Italia şi una dintre cele mai faimoase din întreaga lume, m-am întrebat dacă oare „ufizzi” înseamnă ceva în limba italiană. Înseamnă „birouri”, iar la origine această vastă clădire în formă de „U” a fost construită pentru magistraţii şi angajaţii din administraţia oraşului, în spaţiul dintre Piazza della Signoria (în care se află celebrul Palazzo Vecchio – actuala primărie) şi râul Arno, alte embleme ale oraşului. Deşi construcţia palatului a început sub tutela lui Cosimo I de Medici, dacă astăzi există Ufizzi, asta se datorează spiritului cetăţenesc şi extraordinarei priviri în viitor ale unei femei, Anna Maria Ludovica de Medici, ultimul vlăstar al acestei familii, care a donat întreaga colecţie de artă Florenţei, cu condiţia ca niciodată aceasta să nu părăsească oraşul. Se pare că doar doi bărbaţi au încercat să încalce regula: Napoleon Bonaparte şi Adolf Hitler.
Aşa cum în Luvrul parizian şuvoaiele de turişti se îndreaptă în principal către Gioconda lui Leonardo da Vinci, tot aşa în Ufizzi vizitatorii sunt atraşi de operele lui Sandro Botticelli. Şi este de înţeles, deoarece, spre exemplu Primavera, deşi pictată spre sfârşitul secolului XV, se remarcă printr-o deosebită prospeţime şi printr-o compoziţie fină şi complexă, care radiază o frumuseţe şi o graţie aparte. Totuşi în ciuda acestei bogăţii ilustrative care te duce cu gândul la o scenă teatrală, atenţia îţi este atrasă în primul rând de primăvăratica Venus, al cărei chip aduce atât de mult cu Maria, mama lui Iisus. Lângă Venus, cele trei graţii dansează cu zburdălnicie, ţinându-se de mână, în rochii largi, nelegate. Scena din dreapta în care zeul vântului de primăvară, Zephyros, încearcă să o prindă pe Flora – care a dobândit darul de a transforma în floare tot ce atinge – a fost inspirată de Metamorfozele lui Ovidiu.
Cealaltă capodoperă mult admirată a lui Botticelli, Naşterea Venerei, denumită şi „icoana unei zeiţe dezbrăcate” este un alt „rebus” mitologic, în care apare zeiţa iubirii cu simbolurile sale complexe. Se pare că tabloul a fost realizat sub influenţa cunoscutului umanist florentin Angelo Poliziano, care în celebrele sale „Stanze” scrie: „O fată de o frumuseţe ireală stă în scoica purtată de vânturi lascive spre ţărm, întru bucuria cerurilor. Am putea jura că zeiţa tocmai a apărut din valuri. Sub tălpile ei sfinte şi divine nisipul ţărmurilor e acoperit de iarbă şi flori”. Nu poţi să nu observi cum aici, Botticelli, dovedind un talent de adevărat bijutier, acordă o mare atenţie zugrăvirii fenomenului mişcării, generat de suflul lui Zephyros şi observat în principal prin poziţia pletelor lui Venus sau a faldurilor rochiei femeii care îi întinde pelerina zeiţei.
O altă operă a lui Botticelli care mi-a atras atenţia mult în Ufizzi datorită valorii sale moralizatoare este Calomnia, remarcabilă prin modalitatea densă şi sofisticată de personificare a unor defecte umane precum prostia, suspiciunea, ignoranţa, invidia, trădarea. Personajul principal aici este Calomnia, care îşi târăşte victima de păr, în urma lor aflându-se Ispăşirea, care priveşte Adevărul gol arătând cu mâna spre cer. Cuvintele lui Emile Zola din 1896 mi se par absolut sugestive pentru a sublinia unicitatea Calomniei: „Ah! Botticelli! Farmecul şi eleganţa pasiunii în suferinţă, sentimentele profunde ale tristeţii în desfătare! Tot sufletul nostru modern se dezvăluie în această vrajă neliniştitoare, pe care nici o operă de artist nu a arătat-o încă.”
Altă întruchipare a zeiţei Venus este realizată la Veneţia de Tiziano în 1538, pânză ce va ajunge la Florenţa în 1631 sub denumirea Venus din Urbino. De această dată Venus este prezentată sub forma unei tinere cu părul lung, despletit senzual pe umeri. Am observat cu câtă graţie pictorul reia preţiosul detaliu al bucheţelului de trandafiri din mâna dreaptă a tinerei Venus, simbol al dragostei. În rest, arhicunoscuta pictură ne-o prezintă pe Venus goală, întinsă pe pernele dintr-un pat acoperit cu ţesături catifelate şi somptuoase. Lumina blândă cu tente roz a apusului pătrunde prin fereastră, colorând delicat carnaţia fetei.
M-a uimit cât de mult iubesc pictorii renascentişti tema Bunei Vestiri. Cu siguranţă unul dintre cele mai reuşite exemplare este splendida compoziţie din perioada de tinereţe a lui Leonardo da Vinci, operă ce provine dintr-o mânăstire din apropierea Florenţei. Leonardo ilustrează episodul Bunei Vestiri cufundat într-o lumină nedefinită, fără a putea spune dacă este de la răsărit sau apus, dar care îndulceşte contururile prin estompare. Fecioara, redată în chipul unei tinere cu trăsături suave, ridică mâna stângă în semn de acceptare, conştientă de misiunea asumată. Fără a avea o coloristică vie Leonardo reuşeşte prin tehnica-i genială să scoată în evidenţă în mod foarte clar gândurile şi stările sufleteşti ale personajelor.
Şi oare cine dintre iubitorii de artă nu a auzit şi nu şi-a dorit să fie măcar o dată în viaţă în faţa nemuritoarei Sfinte Familii (Tondo Doni) a lui Michelangelo? Tabloul uluieşte în primul rând prin forma sa circulară şi în al doilea rând prin vivacitatea culorilor şi vigoarea caracteristică înaltei nobleţi morale a personajelor. Acestea sunt organizate într-o compoziţie cu linii curbe, care, împreună cu contrastul clar-obscur, conferă lucrării o senzaţie sculpturală.
A nu se înţelege că Galeria Ufizzi este doar o imensă pinacotecă renascentistă, deoarece la aceasta se adaugă autenticele sculpturi antice aflate pe coridoarele clădirii, încăperile cu tavane curbate ca o boltă, ornate şi pictate, lambriurile spectaculoase, colecţiile de obiecte rare şi valoroase, imprimeurile etc.
Locul care mi-a stârnit cele mai tulburătoare şi profunde sentimente a fost Sala Niobe. Aici se pot admira 17 statui înfăţişând-o pe regina tebană Niobe, cu cei şapte fii şi cele şapte fiice ale sale, toţi ucişi de Apollo şi Artemis. Statuile sunt copii romane după originalele realizate în secolul IV î. e. n. În ciuda poveştii triste, perfecţiunea sculpturilor mi-a readus în minte şi în suflet un crâmpei din copilăria fiilor mei şi mi-a amintit ce mare bucurie a fost maternitatea în viaţa mea.
O singură vizită la Florenţa nu este suficientă pentru a cuprinde imensitatea spirituală şi artistică ce o aureolează. Mi-aş dori să o încep pe cea de-a doua parcurgând coridorul Vasari, ce pleacă de la Palazzo Vecchio, traversează râul Arno prin Ponte Vecchio, trece prin Grădinile Boboli, pentru a ajunge la Palatul ducal Pitti. Închis pentru public în 2016, pentru modernizare, coridorul se va deschide circuitului turistic în cursul anului 2024, oferind miilor de vizitatori o perspectivă spectaculoasă asupra Florenţei dar şi asupra existenţei şi secretelor familiei de Medici.
Gianina BURUIANĂ