Antologie de folclor literar nemţean, publicată în S.U.A.
La mijlocul lui iunie al acestui an, la Los Angeles, în Editura „Create Space” a Companiei Americane AMAZON, cea mai mare piaţă de desfacere pe internet din lume, în îngrijirea Ralucăi Sanders, fostă elevă a Şcolii „Elena Cuza” şi a Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, scenaristă la Hollywood, a apărut o antologie de folclor literar nemţean, semnată de profesorul Gheorghe Ţigău. Cartea aceasta este o selecţie de texte folclorice nemţene, publicate în alte trei cărţi de acelaşi fel, în urmă cu mai mulţi ani. O mare parte din ceea ce ştiu despre ţăranul român şi folclor îi datorez domnului profesor Vintilă Mihăilescu de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, antropolog şi fost director al Muzeului Ţăranului Român. Prin urmare, scriu aceste rânduri cu gândul la dânsul.
Am parcurs textele din perspectiva generaţiei mele, fără legături nostalgice cu folclorul românesc, cu gândul la conexiunile pe care oamenii le formează între folclor şi tradiţie.
Realitatea este că folclorul nu există ca o variabilă suspendată în timp, ci se formează în toate mediile sociale, nu doar în spaţiul rural. Folclorul este un produs comun, anonim, al unei societăţi, ceea ce înseamnă că nu este doar text poetic, ci vine în multe forme şi, de cele mai multe ori, în scopuri care acoperă de le educativ şi informaţional, la expresie sacră şi dramatică.
Textele din această antologie provin din trei bazine folclorice ale Ţinutului Neamţ (Valea Bistriţei, Valea Ozanei şi Valea Siretului), fiind culese, în majoritate de autorul cărţii, de profesoara Ermina Dobreanu şi de elevi ai acestora, fiind organizate în capitole introduse de câteva cuvinte ale profesorului Ţigău, pornind de la poezia sărbătorilor invernale, până la texte pentru copii.
Textele trebuie înţelese pentru ceea ce au fost create – rostul lor în viaţa ţăranului. Fiecare cântec, fiecare formulă au rost care primează în faţa esteticului, în contextul din care au venit.
Scrierile din această antologie provin, în majoritate, de la ţărani de vârste cuprinse între 20 şi 80 de ani, textele fiind culese între anii 1968 – 2012, fiecare text având alături numele persoanei şi locul de provenienţă.
Cartea domnului Ţigău este o exprimare a unei identităţi locale, necesare. Trebuie precizat că folclorul nu se pierde, ci se rearticulează prin eforturile unor culegători asemenea domnului Gheorghe Ţigău, care reuşesc să documenteze şi să arhiveze nu doar texte, ci şi un limbaj, împreună cu un set de valori estetice morale şi etice.
Este vital să înţelegem că Ţăranul român, aşa cum e prezentat în muzee, nu reprezintă cotidianul, viaţa de zi cu zi, ci locuitorul de la sat în portul de sărbătoare, curat, nemuncit, jucând şi chiuind.
Demitizarea Ţăranului şi a Satului joacă un rol important în procesul care nu separă sacrul de profan, curatul de murdar, ştiindu-se că acestea merg mână în mână. Poetizarea Ţăranului şi a Satului este, aşa cum am menţionat, o tendinţă a urbanului, din nevoia de a păstra o identitate, despre care avem impresia, adesea eronat, că ne defineşte de la Burebista încoace.
În acelaşi timp, tradiţiile nu se strică, ci evoluează. Mare parte din ce credem că reprezintă tradiţii din vremuri atemporale sunt doar obiceiuri locale revitalizate la nivel naţional pentru a servi un ideal istoric politizat, ca în cazul comunismului.
Deşi România a intrat în Uniunea Europeană în 2007, ca ţara cu cea mai mare concentraţie de populaţie rurală din U.E. şi cele mai promiţătoare zone agricole, sistemul economic a eşuat în a le oferi ţăranilor mijloace de a-şi continua viaţa ca atare. Motiv pentru care mulţi locuitori ai satelor au migrat în străinătate pentru a munci.
În egală măsură, puţinii locuitori ai satelor care duc o viaţă lipsită de semne vizibile ale modernizării, trăiesc în case vechi, multe părăginite, fără o serie de utilităţi şi producând în casă mare parte din ce consumă, ei văzând acest mod de viaţă nu ca pe o alegere, ci ca pe un eşec social şi economic al sistemului. Acesta este peisajul actual al satului românesc, în contrast cu peisajul idilic lăsat drept moştenire de generaţiile anterioare.
Satul este din ce în ce mai des reinventat departe de sat, în diasporele din ce în ce mai mari, care caută obiceiuri vechi, tradiţii din familiile şi zonele de unde vin, pentru a nu pierde legătura cu locurile de unde provin şi pentru a transmite generaţiilor noi elemente identitare importante. Asta înseamnă că există o continuitate, o păstrare a tradiţiilor, într-un mod diferit decât ne imaginăm, dar cu nimic mai puţin important. Iar aici, antologiile de felul celor scrise de domnul Gheorghe Ţigău au un rol esenţial.
Alexandra COŢOFANĂ
Cercetătoare în antropologie, Indiana University, Bloomington, USA