Aspazia Sandu – Din iureşul vremii
Având în mână o nouă carte semnată de Aspazia Sandu, „Din iureşul vremii” (Editura „Cetatea Doamnei”, 2014), înainte de a o deschide, ca unul care i-am cunoscut / citit şi comentat cărţile precedente, mi-am pus întrebarea: Oare ce aduce nou acest volum destul de consistent? După citire, pot da răspunsul. Iată-l: Autoarea îşi propune să ne convingă că de la cele mai mici fiinţe la alcătuirea lumii înconjurătoare, chiar a „celulei şcareţ deşi e mică, duce totul în spinare” şi de la imensitatea Universului la structura atomului, invizibil cu ochiul liber, nimic nu scapă, nimic nu este ignorat de privirea sa atentă şi ageră. Pledoaria sa este insistentă şi are în vedere o normă: credinţa că „fiecare zi este o bucurie”.
Încă din primul text, cititorul va reţine precizarea autoarei referitoare la destinatarul demersului său, îndeplinind, astfel, un îndemn al mamei sale: „Scrie pentru oameni simpli, dacă poţi, cu ritm şi rimă, / în limbajul lor de obşte folosit seara la cină. („Îndemn şi obligaţie”)
Şi acum se detaşează, în primul rând, textele în care sunt abordate probleme referitoare la conduita morală a individului pătruns de credinţa creştină („Un exemplu: Ben Carsson”), autoarea fiind convinsă că „binele învinge”. Sunt stigmatizate o serie de categorii sociale: individul care îşi propune să stăpânească prin „dezbinări, haos şi jaf”; cel care este „cumpărător de trupuri, suflete şi minţi” şi pe toţi cei ce contribuie la realizarea „unui spectacol” ce a transformat pământul într-un loc „unde doar vaiuri întâlneşti”. Toate având o singură cauză: „neascultarea de Cel Sfânt”.
De fapt, întregul volum este o colecţie de gânduri, de meditaţii, de cugetări, ale unui om care a trecut prin „iureşul vremii” nu întâmplător şi neatent la ceea ce se află în jurul său. Dimpotrivă, Aspazia Sandu constată anumite stări şi, ceea ce este mai important, îşi pune întrebări care, de cele mai multe ori, sunt întrebări ale fiecăruia dintre noi. Recunoaşte: „am atâtea de-ntrebat”: „ce-i timpul sau de când a început?”, „Stă în loc sau se roteşte, curge înspre undeva?” Reţinem şi formularea „Care este rolul artei?” Şi, desigur, răspunsul: „Arta este personală, încadrată în curente / ce au trăsături comune, dar şi neadiacente”. Ajunge la concluzia că aceste întrebări sunt zadarnice şi conchide într-o notă hilară: „N-am văzut oale să-ntrebe pe olar de ce-s din lut, / de ce n-au la torţi mărgele sau cu ce scop le-a făcut.” („Stop!”) Aşadar, ne aflăm în faţa unei cărţi pline de adevăruri şi de învăţăminte. Autoarea scrie poezie, convinsă că fiecare ins trebuie să „ia aminte”, să ţină seama că „Singura înţelepciune este să-L urmăm pe El” (pe Dumnezeu, n. n.).
După o primă parte, „Perseverenţe”, câteva poeme sunt grupate sub titlul „Spiritual”, din care reţinem, în mod deosebit semnalul din textul „În prag de disperare”, semnal adresat Divinităţii, ca singură posibilitate de salvare a omenirii: „Metastazele-s la capăt, iar noi gemem osteniţi / că imunitatea-i zero şi suntem nepregătiţi. / O fărâmă de suflare mai avem şi-apoi murim…”
În partea a treia, şi cea mai consistentă – „Varietăţi” – constatările autoarei referitoare la evoluţia societăţii contemporane coincide cu cea a fiecăruia dintre noi şi, din acest motiv, va avea ecou în mintea şi sufletului celui care va citi această carte: „Azi viaţa nu-i cântec, ci o bâlbâială” sau „Trăim vremuri tulburi şi asta ne doare”. Dar ea nu disperă. Mai mult, adresează îndemnul: „fii numai iubire în ce vei decide!”, în ciuda faptului că viţa „ţine şdoarţ o clipă”, ea este „cu bătaie lungă”.
Nici de această dată nu ezită să-i condamne pe cei lipsiţi de modestie („modestia este moartă” sau „handicapată”), preocupaţi de a-şi făuri statui nu bazându-se pe valoare, ci folosindu-se de mijloace care nu au nimic în comun cu etica: „Îşi ridică piedestale din aprecieri plătite / sau de troc, ca-ntre prieteni, cu plachete văruite.” Tot la „varietăţi” sunt prezente aprecierile asupra cuvântului scris („orice cuvânt e-o armă de atac sau de respins”) şi chiar închină acestuia, cuvântului, un adevărat imn („Cuvântul e-o perlă de mare valoare”).
Din partea finală a volumului – „Frământări contemporane” –, reţinem uimirea autoarei în faţa performanţelor actuale ale ştiinţei („La poarta atomului”), atrăgând atenţia că omul, cel care „vrea să înţeleagă mecanismul de formare / căznindu-se ani de zile în zeci de laboratoare”, nu poate afla „taina” decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Spre final, întâlnim regretele autoarei, regretele semenilor de vârsta a treia: „Ce păcat! Ne pierdem timpul cu nimicuri infantile / şi, ajunşi la bătrâneţe, avem gânduri infantile.” („Vise şi realităţi”).
Prin problemele puse în discuţie, reţine atenţia şi amplul poem intitulat „Practici”: dorinţa de afirmare a fiecărui individ („vrei şi tu să ieşi în faţă”), dar şi impostura („cei ce ies la drumul mare”), „kitsch-urile şcareţ strigă tare şi găsesc cumpărători”, atrăgând atenţia că Domnul a înzestrat pe fiecare şi tot El este cel care îl va conduce spre succes, dacă el, insul va fi conştient că „Lucrurile mărunţele sunt la fel ca cele mari”.
În încheiere, câteva observaţii privind respectarea normelor limbii române pentru autoare şi cititorii săi: adverbul „oriunde” cu forma lui populară „orişiunde” se scrie într-un singur cuvânt; „odată” (cândva), adv.; „o dată” (memorabilă), subst. feminin cu art. nehot.; sau numeral cu sensul „o singură dată”; adj. „treaz”, la plural, „treji”,nu „trezi”; numeralul 60 („şaizeci”); se scrie „şase zeci” în matematică; „a arăta” vb., la conj. pers. a 2-a, corect este „să arăţi” m „să araţi”; corect „cianiza” şi nu „cianoza”. Recomandăm evitarea formării unor cuvinte noi de felul „credincioşie” (în locul consacratui „credinţă”), „dreptăţire”, „părtăşie”, precum şi schimbarea categoriei gramaticale forţate ca în cazul transformării substantivului „empatie” în verb, în construcţia „Veţi empata cu autorul”. Şi, nu în ultimul rând, recomandăm mai mare atenţie la folosirea virgulei care pusă unde nu trebuie, la fel ca lipsa acesteia, poate schimba sensul comunicării în unul nedorit.
Constantin TOMŞA