* De Ziua Mondială a Teatrului (27 martie)
„De multe ori mă întorc la proză ca să înţeleg mai bine cum e teatrul. Zi de zi, mă surprind gândindu-mă la scriitorii care, acum aproape o sută de ani au descris în mod profetic, dar fără exagerare, decăderea zeilor europeni, apusul ce a cufundat civilizaţia noastră într-o beznă în care nici astăzi nu s-a făcut lumină. Mă gândesc la Franz Kafka, la Thomas Mann şi la Marcel Proust. Acestor profeţi le-aş adăuga astăzi numele lui John Maxwell Coetzee. Sentimentul lor comun al sfârşitului inevitabil al lumii – nu al planetei, ci al unui model al relaţiilor interumane – şi al ordinii sociale şi al răsturnărilor acesteia, ne însoţeşte astăzi, marcându-ne profund. Pe noi, cei care trăim după sfârşitul lumii. Noi, care trăim în faţa unor crime şi conflicte ce izbucnesc în fiecare zi, în mereu alte locuri, mai rapid chiar decât reuşesc să fie relatate de mijloacele de comunicare. De altfel, aceste „incendii” devin repede plictisitoare şi dispar fără urmă din relatările de presă. Iar noi ne simţim neputincioşi, îngroziţi şi încolţiţi. Nu mai suntem capabili să înălţăm turnuri, iar zidurile pe care le construim cu încăpăţânare nu ne apără de nimic; dimpotrivă, ele însele au nevoie de protecţie şi grijă, lucru care ne consumă o bună parte din energia noastră vitală. Şi nu mai avem forţa de a încerca să vedem ceea ce se află în spatele porţilor, dincolo de zid. Tocmai din acest motiv teatrul ar trebui să existe şi, de acolo, din spatele porţilor, să-şi caute forţa. Pentru a pătrunde cu privirea acolo unde ne este interzis.” (Krzysztof Warlikowski)
Astfel este formulată viziunea despre lume şi teatru a polonezului Krzysztof Warlikowski, unul dintre cei mai reprezentativi regizori europeni din prezent, viziune exprimată în Mesajul Internaţional care marchează Ziua Mondială a Teatrului de anul acesta. Nevoia esenţială a omului de protecţie naşte ziduri: de la zidurile locuinţei, la zidul prejudecăţilor, la zidul fricii de necunoscut. Aşa cum spunea Krzysztof Warlikowski, teatrul este un vehicul care poate survola aceste ziduri, aducându-ne cunoaşterea lucidă a lucrului de care ne temem, în special pentru că nu îl cunoaştem.
În spiritul acesta, parcă nimic nu poate fi mai potrivit pentru emblema unui teatru decât un Zburător, siluetă concepută de scenograful Mihai Mădescu pentru afişul spectacolului Tinereţe fără bătrâneţe, în 1975, care a rămas să simbolizeze tinereţea veşnică a Teatrului Tineretului. Încărcat de dorul greu şi de fericirea nelămurită a daimonului erotic (strămoşul său din mitologia romanescă), cu un picior înrădăcinat în realitatea imediată, plin de ochii cunoscători pe aripi precum tainicii heruvimi, Zburătorul TT dăruieşte lumina sa acestui oraş, sporindu-i aura de fascinaţie.
De Ziua Mondială a Teatrului, Teatrul Tineretului face o reverenţă publicului, mulţumind celor care iubesc teatrul, poate şi pentru că văd în el mijlocul de a deschide uşi în mintea şi în inima lor.
Raluca NACLAD