De pe casa scărilor se aude zgomot de paşi grăbiţi, apoi cineva îşi înfige degetul în sonerie. Daniel se grăbeşte să deschidă uşa, lăsând – o dată de perete.
– Părintele, cu Ajunul – spune bărbatul care a sunat, grăbindu – se către etajul de desubt.
Daniel o ia pe Irina în braţe şi-i ţine obrazul lipit de al său, gândind că fetiţa ar putea să se sperie. Pe uşă intră preotul, urmat de un dascăl la fel de bătrân ca el. „Naşterea Ta Hristoase…” – răsună în tot apartamentul glasul frumos, de bariton. Daniel este primul care iese în întâmpinarea preotului, îşi face semnul crucii, sărută crucea, apoi mâna şi ţinând – o încă în braţe pe Irina, o apleacă să poată face şi ea la fel. Urmează Diana, care face întocmai. Preotul îşi continuă rugăciunea, oprindu-se în faţa icoanei de argint înfăţişând Naşterea Domnului, sprijinită de platoul pe care stau frumos aşezate porţiile de turte cu julfă. Daniel a avut grijă să respecte canoanele din satul său. Mai greu i-a fost s-o întrebe pe Diana dacă are vreo icoană în casă. „Ia de aici – a tras Diana un sertar în care erau stivuite vreo 6-7, şi toate din argint sau argint aurit. Le primesc şi eu de la pacienţi.”
– Ia uite, Vasile, – îl atenţionează preotul pe dascăl – văd şi eu o casă de gospodari… Au pus pe masă turte cu julfă.
– Binevoiţi, părinte, şi gustaţi – îi arată Daniel tacâmurile aşezate alături de platou.
– De când n-am mai mâncat… – se bucură sincer preotul. De unde eşti de loc, tinere gospodar?
– De la munte, sfinţia ta.
– Munţi avem mulţi. Cât om mai avea… – oftează preotul.
– Aşa-i, sfinţia ta, se cam duc; până şi munţii ne părăsesc… V-am ascultat predica într-o duminică aici, la biserica de la Piaţa Muncii. Tare frumos l-aţi mai pomenit pe Mareşal!
– Cât ne-or mai lăsa. Chiar dacă el şi soţia sunt ctitorii bisericii.
– Bunicul dinspre mamă a fost decorat de el.
– Unde?
– La Cotu Don. Bunica a primit brevetul acasă. Doar brevetul.
– Dumnezeu să-i odihnească în pace pe morţii noştri, tinere domn! Măcar morţii… Eşti din Nord, aşa-i?
– Aşa-i, sfinţia ta.
– Ia uite aici, Vasile, – arătă preotul cu crucea din mâna sa către Daniel, Diana şi fetiţa din braţele lui Daniel; toţi stând alături. Sfânta Familie! – face el un gest larg cu braţele parcă i-ar îmbrăţişa. Bune turte! Şi de pe care munte zici?
– De pe Domniţelor, sfinţia ta.
– Vale sau Deal? – întreabă preotul.
– Deal. Cunoaşteţi locurile?
– Şi-ncă cum! Când am ieşit, aveam tuberculoză. Un timp am stat la sanatoriu, apoi am slujit peste deal de voi, la Izvoare. Ei, – îi măsoară preotul cu privirea – cum să nu găsesc eu în casa asta o domniţă aşa mândră şi frumoasă când gospodarul se trage din bandiţii de pe Deal?! Şi de-a cui eşti?
– Adomniţei. Pe mama o cheamă Adomniţei.
– Şi tu de-a cui eşti, fiica mea? – o întreabă pe Diana.
– Eu…
– Nu-i din satul meu, sfinţia ta – intervine Daniel.
– Da’ regula o ştie, nu? – îl întreabă preotul. După cât te văd de blajin, cred c-ai încasat-o serios după sfânta cununie. Dar te-a şi răsplătit: uite ce zână ţi-a făcut!… – o alintă el pe Irina, care stă cuminte în braţele lui Daniel. Ce zici, Vasile, – face un gest spre dascăl – ai mai văzut atâta asemănare? Leită taică-su! Ochi negri, ca tăticul, dar migdalaţi – minunaţi! O să rupi multe inimi. Şi uite cu ce drag îl ţine pe după gât!… Ia spune tu, îngeraşule, ştii vreo colindă? Că vreau să-i dau adresa ta lui Moş Crăciun.
– Ştiu. Pot să cânt? Tăticule, mă laşi din braţe? „Pe zăpadă zboară, zboară,/ Clinc, clinc, clinc, o sănioară” – începe Irina, stând dreaptă, mai degrabă semeaţă, în faţa preotului, care o ascultă atent, ridicând mereu sprânceana stângă, în semn de apreciere.
– Ia repetă ce cânt eu: la-la-la-la-la – o atenţionează preotul, bătând în aer cadenţa cu crucea.
Fetiţa repetă. Preotul cântă altă frază muzicală.
– Ai putea să mi-o repeţi şi la pian? – o întreabă preotul când fetiţa termină de cântat.
– N-am pian – răspunde Irina pe un ton simplu.
– Tăticule, – se adresează preotul lui Daniel, dar cuprinzând-o cu privirea sa şi pe Diana – văd aici o casă de oameni gospodari, cu o fetiţă care are o ureche!… Ar încăpea în holul ăsta şi un pian… Dumnezeu să vă binecuvânteze, fiii mei! – face preotul semnul crucii, pornind spre uşă.
Odată uşa de la intrare închisă, în tot apartamentul se instalează o tăcere în care par să se audă cum sclipesc luminiţele din pom. Daniel duce platoul cu turte înapoi în frigider iar Diana, parcă înviorată, începe să pună masa:
– Mâncăm, apoi tragem un pui de somn cu toţii, să fim în formă când vine Moş Crăciun.
Alte discuţii par de prisos. Vorbesc doar gesturile lor calme şi privirile senine, fără nici un subânţeles, pe care şi le aruncă uneori. Irina face un semn că ar vrea să stea în braţele lui Daniel şi se cuibăreşte la pieptul lui, acoperită puţin cu partea din faţă a sacoului, căscând mereu.
– Daniel, – zâmbeşte Diana, privindu-l fix pe tânărul din faţa sa – am văzut că ţi-a înflorit zâmbetul pe chip când preotul a spus că te tragi din bandiţii de pe Deal. Dacă te dezavantajează, nu mă supăr că nu-mi spui. Dar prea ai zâmbit frumos…
– De-ale noastre, doamnă… Haideţi să culc licuriciul ăsta, că a închinat steagul deja…
– Nu plec – scânceşte fetiţa, deschizând ochii. Vreau să ascult şi eu.
– Ne mutăm toţi trei în dormitor – o linişteşte Daniel, ducând-o pe pat.
O dezbracă, iar Diana îi dă la mână bluza şi pantalonaşii de pijama, s-o pregătească de culcare. Irina îşi găseşte imediat locul, cu obrazul drept pe pieptul lui Daniel, cuprinsă pe după umeri de braţul stâng al tânărului. Diana aşterne peste ei plapuma fetiţei.
– Pot să mai stau un pic? – se aşează ea pe marginea patului. Mi-ai promis… Te superi dacă fac o glumă? Vorbele părintelui m-au pus pe gânduri; cine ştie ce bandit primesc eu în casă…
– Părintele a spus mai multe. Satul meu este, încă, în epoca matriarhatului, doamnă – surâde Daniel, încântat c-o vede pe Diana în încurcătură. Se spune că-n urmă, pe vremea domnitorilor pământeni, pe valea aceea se aciuaseră nişte tâlhari, de fapt, câţiva bărbaţi certaţi cu Domnia. Ieşeau la drumul mare, cum se zice, drumul care ducea din Nord, în jos, către Constantinopol, şi jefuiau caravanele cu marfă. Dar asta, mai rar, că fieful lor era acolo, pe Vale, în defileu, unde puteau ataca în voie. Valea era un drum practicat doar de cei care nu voiau să plătească taxe de trecere prin Moldova; îi vămuiau bandiţii. Într-o zi, a trecut pe acolo un convoi mai aparte: câţiva oşteni şi mai multe copile. Unii spun că erau cadâne fugite de la turci, alţii, domniţe din Nord plecate, sau întoarse de la şcoală, din Bizanţ sau, unii spun, chiar de la Veneţia. Istorii, doamnă. Hoţilor li s-a făcut milă de copilele acelea flămânde, smiorcăite şi le-au oprit să le ospăteze. Cum tocmai jefuiseră o caravană zilele precedente, le-au dus într-o grotă să-şi aleagă haine. Fetele s-au repezit să-şi ia hainele; fiecare ştia ce-i vine. Hoţii nu şi-au dat seama. La masă – cică bandiţii ar fi pus pe jăratec un berbec –, şeful lor a răscolit prin lucrurile furate şi a adus tacâmuri de argint. Deja începuseră să li se aprindă călcâiele. Fetele neajutorate, vrednice de milă, oprite de ei, odată îmbrăcate cu hainele care li se potriveau de minune, le luaseră minţile; arătau ca din poveste! Şi când încep ei să pună la masă vase scumpe şi tacâmuri de argint, sare de la locul ei o babă, care părea să fie paznica fetelor, şi începe să strângă tot ce era aur şi argint şi să dea peste mână bărbaţilor care voiau să fie ospitalieri; vă daţi seama… hoţi-hoţi, dar inima li se înmuiase, văzându-se alături de atâtea graţii… Şi se mai spune că în una din peşterile de-acolo, din munte, stăteau butoaiele cu vin aduse de la o cramă din jos. Cu greu şi după ce câţiva s-au ales cu cucuie în cap, hoţii au înţeles că ceea ce jefuiseră ei zilele precedente fusese o parte din zestrea fetelor trimisă înainte. Baba, care de fapt, cred că era doar mai mare ca fetele, că după aceea se zice c-a avut doi copii, n-a vrut deloc să renunţe la nişte linguri de argint, că i-a rămas numele de Lingurăreasa. Pe primul soţ al mamei, tatăl surorilor mele, îl chema Alingurăresei. Cred că baba aceea era ca sor-mea Maria, aprigă la mânie şi rea de gură mereu.
– Şi Adomniţei? – întreabă Diana, intrată total în atmosfera calmă, de încăpere în care, la lumina mereu clipitoare, ca o chemare, a bradului ce se zăreşte pe hol prin uşa lăsată deschisă, pluteşte duhul blând al sărbătorii.
– Una dintre fetele acelea era o copilă fină, tăcută şi retrasă, căreia celelalte i se adresau cu signorita. Urmaşelor le-a rămas numele de Adomniţei. Mama-i Adomniţei. Tatăl meu, al doilea soţ al mamei, se trage dintr-o familie de ciobani, venită mai târziu pe-acolo de pe Rarău. Cam asta-i – surâde Daniel, beat de plăcere c-o vede pe Diana îmbrăcată elegant, şezând dezinvolt pe marginea patului pe care el stă întins, cu Irina culcată cu capul pe pieptul său şi cu braţul ei stâng întins peste trupul său: „Dumnezeule, când o să mai fiu atât de fericit?!”
– Şi? – se trezeşte Diana că întreabă, să poată prelungi şederea.
– Şi restul e fabulaţie, doamnă. Mama îmi spune că ea a mai apucat la nişte bătrâni din sat, unchi de-ai ei, două linguri de argint, care au fost duse la târg şi vândute, la seceta de după război. Povestea, însă, este frumoasă cum au rămas fetele acolo – râde amuzat Daniel, făcând-o pe Irina să se rotească nervoasă prin somn, întorcându-se cu spatele: „las-o”, îi face semn Diana, acoperindu-şi mai bine fetiţa cu plapuma iar Daniel continuă pe un ton aproape şoptit: După câteva zile de petrecere, se povesteşte că tâlharii i-au scos pe cei câţiva oşteni din peştera în care îi ţinuseră legaţi spate-n spate şi cu cana de vin lângă ei, păziţi de-un cioban, le-au înapoiat armele şi le-au dat în grijă fetele, conducându-i până la ieşirea din munţi, la drumul mare, la un loc numit Răscruce. Obosiţi, tâlharii s-au întors, au mai băut ceva de bucurie că au scăpat de fete şi şi-a făcut fiecare culcuş, să se odihnească. Avem şi-o peşteră, Odihna Tâlharilor; e-n fundul grădinii mele. Când s-au trezit, erau legaţi fedeleş iar fetele îi păzeau – fiecare, pe cel cu care petrecuse. Unii spun că fetele i-au ţinut legaţi câteva zile, le-au dat doar apă iar ele s-au delectat cu vin şi s-au distrat bătându-şi fiecare fostul partener. De-atunci a rămas obiceiul ca tânăra mireasă, după noaptea nunţii, să-şi bată soţul, dacă vrea să aibă căsnicie lungă. V-am spus, satul meu, încă, e-n epoca matriarhatului… Numai femeile hotărăsc ce trebuie făcut… Bineînţeles, bărbaţii zic ca ele şi fac tot cum ştiu ei – nici unul n-are curaj să-şi contrazică în faţă nevasta.
Constantin MUNTEANU