Daniel Beşleagă: Să facem simplu ce s-a complicat mai înainte

• Interviu cu Daniel Beşleagă, actor la Teatrul Tineretului

– Imaginează-ţi că îi iei interviu lui Daniel Beşleagă. Care ar fi prima întrebare?

– L-aş întreba aşa, direct şi puţin brutal: „Cât o să mai complici lucrurile?”. Şi răspunsul ar fi: „Încerc să nu le complic. Dar nu-mi reuşeşte şi cu cât încerc să le simplific, cu atât mai tare le înnod, le fac mai dificile”. Poate că exagerez puţin, nu creez blocaje definitive, dar am acest talent de a complica lucrurile peste necesarul lor.

– De ce actoria? Ai fost la informatică în liceu, apoi ai ales facultatea de teatru. Ce te-a ademenit?

– M-a fascinat cinematografia de mic. Prin cinematografie am ajuns la teatru. Filmele pe care le vedeam în copilărie aveau o influenţă foarte puternică asupra mea. După ce am păşit pentru prima dată în teatru şi au urmat vizite mai dese, a început să mi se pară că această lume a artei cinematografice, mai întâi, şi apoi teatrale, este un domeniu fascinant. Aveam senzaţia că e magic totul: şi ce se întâmplă în jurul meu, şi ce se întâmplă cu mine. Locul era magic şi avea asupra mea un efect magic. Simţeam că vreau să fac şi eu parte din magia asta şi mi s-a părut că mi-aş putea crea nişte date care să mă facă apt să exist în acest univers.

– În ce spectacol ai debutat? Cum a fost debutul la TT?

– Ca actor profesionist am debutat pe scena TT cu rolul Valerio din „Leonce şi Lena” (Georg Buchner, r. Nicolae Scarlat, 17.02.1995). Dar eu debutasem deja aici: înainte de a termina facultatea am venit la Piatra-Neamţ, toţi studenţii din grupa mea, într-un stagiu de vreo două-trei săptămâni, cu spectacolul, „Vesela farsă a cocoşaţilor” (de Grigore Gonţa, după Anton Pann, 03.12.1992). Era produs de universitate, dar am repetat o perioadă aici, iar TT a asigurat costumele; apoi spectacolul a făcut parte din afişul teatrului. Faptul că în studenţie teatrul ne-a primit, nu a fost puţin lucru pentru noi. Deci, cumva, debutul e împărţit pe două perioade şi spectacole. Şi mai jucasem în Bucureşti, la TNB, alte două producţii studenţeşti: „Agamemnon” şi „Peleş Împărat” (spectacolul nostru de licenţă). Cumva, şi acela a fost un fel de debut.

– Cum a fost prima oară când ai jucat acasă?

– Am avut emoţii mari pentru că ştiam că urmează să vină familia, rudele, prietenii. Era prima dată când mă vedeau într-un spectacol. Îmi aduc aminte cu mare bucurie de acest rol Valerio! Înainte cu jumătate de an să ajung eu, la TT veniseră colegii mei de an, care deja debutaseră. Când s-a montat „Leonce şi Lena”, avându-i pe foştii mei colegi alături, a fost ca o continuare a studenţiei. Eram eu, Ionuţ Cucoară, Afrodita Androne, Florin Mircea jr, Carmen Moruz, Radu Băiţan, Lucian Pavel, Traian Grigoriu, Gina Gulai, Lelia Ciobotariu, Mihai Danu, Iurie Luncaşu, Adrian Neacşu. În spectacolul ăsta eram şi proaspăt absolvenţi şi artişti consacraţi ai teatrului. Probabil că emoţiile ar fi fost mult mai mari dacă eram singur într-o distribuţie în care actorii de bază ai teatrului formau majoritatea. Interesant a fost că i-am avut şi pe cei cu experienţă, cu maturitate artistică, de la care noi, cei tineri, încercam să furăm, cum se spune, să ne întregim experienţa din şcoală, ca să evoluăm şi să învăţăm meserie.

– Ce te face să te simţi confortabil pe scenă?

– Mă simt confortabil dacă vin cu lecţia pregătită, cu lucrurile care mă privesc în mod direct puse la punct. Nu am cum să cer de la partener să îmi servească confortul. Trebuie să fim ambii sau cu toţii atât de bine pregătiţi încât să ne servim fără să facem din asta un scop în sine. Meseria mea ţine mult de subconştient. Nu poţi să-i dictezi subconştientului, dar poţi să pregăteşti terenul, ca el să acţioneze atunci când e momentul să o facă. Sentimentele, emoţiile, gândurile nu poţi să le fabrici când baţi din palme. Ele sunt autentice doar dacă ies de la sine, dacă vin în urma unui proces firesc, interior. Nu cred că un artist ar putea să dea un răspuns exact despre ceea ce se petrece cu adevărat în acest proces de creaţie. E o zonă asupra căreia mi-am îndreptat atenţia în mod special, cu pasiune. Şi unele chestii poţi să ţi le explici, urmează un fir logic; altele – n-aş vrea să spun că nu ţin de o logică (pentru că trebuie să existe o logică, nu e de dorit să existe nimic ilogic în tot actul acesta creator), dar sunt de profunzime şi poţi uşor să te acoperi de ridicol vorbind despre ele. E o chestie intimă, ca şi actul de credinţă, de fapt. Poţi să vorbeşti despre el, dar e o zonă foarte delicată din natura umană.

– Cum te pregăteşti înainte de spectacol? Cum te detaşezi?

– Important pentru mine e să fac o pregătire vocală, îmi încălzesc aparatul fonator. Obişnuiam să fac şi o minimă încălzire fizică. Înainte de spectacol se adună gândurile şi se aglomerează, apare un şuvoi căruia, dacă îi opui rezistenţă, dacă încerci să îl opreşti, consumi energie bună. Dacă laşi şuvoiul acesta să vină şi să treacă pur şi simplu, te poţi relaxa şi poţi ajunge la o atitudine la care ai destul confort psihic să abordezi personajul, să intri în scenă. Eu încerc să mă relaxez pur şi simplu. Dar nu o relaxare de taifas, de şuetă, ci o relaxare în slujba a ceea ce urmează să fac. O relaxare cumva în gardă, în care atenţia e trează.

– Este vreun personaj în care nu te-ai simţit confortabil? Cum te împrieteneşti cu personajul?

– Cred că multe, dacă nu chiar toate personajele au fost şi incomode, şi accesibile. Pentru că există o fază a cunoaşterii, a desluşirii, a descifrării, o etapă la care citeşti despre personaj şi încerci să vezi cine e, de unde e, ce îşi doreşte – multe lucruri de felul acesta. Recomandat e să afli cât mai multe despre el. Şi nu e întotdeauna uşor. Lucrurile sunt nuanţate, pentru că un personaj nu e un om, el nu există, îl construieşti. Tu trebuie să devii personajul respectiv. Este o etapă şi de lucru pe text, şi de lucru în scenă, o etapă continuă, pentru cunoaşterea personajului şi asumarea lui – procese reciproce, de fapt. Acestea se continuă pe tot parcursul spectacolului, a re-prezentărilor lui, până când e casat. Cunoaşterea personajului nu e un drum parcurs, finalizat, pentru că la fiecare reprezentaţie a spectacolului trebuie să îl faci să fie viu. Şi atunci, această apropiere de el, această pătrundere a lui, această asumare a lui se petrece de fiecare dată.

– Poate deveni un personaj care îţi place din scriitură, antipatic la scenă? Ţi s-a întâmplat să ai impresia că joci în altceva decât la lectură?

– Da. Poate să ţi-l facă un colaborator (regizor/ scenograf) antipatic. Rezultatul nu e întotdeauna cum ţi-l imaginezi, şi e firesc să fie aşa – pentru că nu lucrezi singur, lucrezi cu mulţi colaboratori şi fiecare are aportul lui în spectacol. La un personaj dramatic lucrează autorul dramatic, regizorul, actorul, scenograful, coregraful. Şi sigur că nu întotdeauna ceea ce îţi imaginezi că va fi devenirea acestui personaj se şi întâmplă în spectacol. Vocile celorlalţi creatori pot avea o pondere mai mare în ceea ce priveşte traseul lui şi atunci nu ai ce să faci, trebuie să te supui cumva acestor propuneri care vin din exterior şi să le rezolvi. Nu ai libertatea să creezi singur personajul, să-l duci în zona pe care ţi-o doreşti. Şi sigur că în momentul în care influenţele din exterior sunt mari, poţi simţi că personajul nu e ceea ce ţi-ai dorit şi îţi poate deveni antipatic sau nesuferit, străin. Se creează un mic conflict pe care trebuie să îl rezolvi, să îl elimini. Eşti pus în situaţia în care trebuie să te împaci cu personajul şi să coabitezi cu el, să ţi-l asumi. Asta înseamnă a prelua toate datele lui, toate gândurile lui. Nu mai poţi accepta să existe între tine şi gândurile personajului conflicte. Nici măcar mici! Trebuie să fie un consens între tine şi el.

– Ţi-e frică de ceva când eşti pe scenă?

– Mi-e frică să nu fiu pregătit îndeajuns. În sensul în care ziceam mai devreme: subconştientul să nu răspundă şi să apară momente în care, de exemplu, îmi zic: „Uite, nu am spus replica asta bine!”. Mi-e frică atunci când apar momente de autocontrol, pentru că ele nu sunt ale personajului.

– Ce se întâmplă cu personajele tale după fiecare reprezentaţie?

– Mă afectează destul de tare, mă solicită, mă consumă. Au fost perioade când, înainte de premieră, n-am putut să adorm decât foarte târziu, pe la 4-5 dimineaţa. Sunt roluri care fac ca somnul să dispară până la premieră. Şi după ce iese premiera, după fiecare reprezentaţie mai joc încă o dată spectacolul acasă, când pun capul pe pernă. Adică reiau lucrurile, le analizez, îmi zic unde a fost sau nu a fost bine şi iarăşi trece noaptea şi vin zorile şi eu sunt cu personajul în cap. Personajele rămân cu mine după reprezentaţie. Trei nopţi încă mai joc spectacolul singur, în cap. Aşa mi se întâmpla până nu de mult. Am încercat să nu mai pun atât de multă patimă. Şi am descoperit că lăsând la o parte concentrarea asta uriaşă şi făcând lucrurile un pic mai relaxat, e mai potrivit, e mai bine şi pentru viaţa personală, şi pentru personaj, pentru că îl eliberez şi se întoarce la mine cu bucurie când am de jucat.

– Ţi se face dor de spectacolele scoase din repertoriu? Ce ai scoate de la casare?

– „Scapino” (r. Alexandru Mâzgăreanu), „Cum vă place”, „Aproape” (r. Vlad Cristache), „Sfârşitul jocului” (r. Szabó K. István), „Îmblânzirea scorpiei” (r. Theodor Smeu Stermin), „Orfanul Zhao”, „OO!”, „Mult zgomot pentru nimic” (r. Alexandru Dabija), „Antigona” (r. Mihai Măniuţiu).

– Scena este un loc al întâlnirilor. Care au fost cele speciale pentru tine?

– Sigur că Dabija, Măniuţiu, Vlad Mugur, Vlad Cristache, Cristi Juncu. Din istoria recentă – „Pattern”, regia Daniel Chirilă şi „Scrisoarea pierdută”, regia Alexandru Mâzgăreanu. Dar întâlnirile mele nu au fost doar astea, pe viu. M-am întâlnit cumva şi cu artiştii pe care i-am văzut în cinema sau în teatru şi care au lăsat ceva în mine, şi-au pus amprenta asupra devenirii mele artistice, prin operele lor. Importanţi pentru mine sunt şi autorii care au contribuit la dezvoltarea teoriei de arta actorului, care explorează zone adânci ale mecanismului actoricesc: Stanislavski, Michael Cehov, Edward Gordon Craig, Peter Brook, Jerzy Grotowski, Radu Penciulescu, David Esrig, Lev Dodin. Ei au contribuit la dezvăluirea tainelor meseriei, au rafinat nişte mijloace.

– Ce spectacole ai văzut şi au avut un impact puternic asupra ta?

– „Ghetou” – de Victor Ioan Frunză la TNB – era uluitor. Apoi, spectacolele lui Andrei Şerban din perioada postdecembristă: „Trilogia antică”, „Livada de vişini”, „A douăsprezecea noapte” (TNB); „Hamlet”-ul lui Tocilescu şi „Visul unei nopţi de vară”, al lui Ciulei (Bulandra), „Trei surori” al lui Dabija, de la Ploieşti, „Titus Andronicus” al lui Purcărete, de la Craiova; apoi, cu Ştefan Iordache – „Barrymore” (TNB) şi „Alex şi Morris” (Teatrul Mic) în regia lui Gelu Colceag; „Tache, Ianke şi Cadâr” şi „Numele trandafirului” montate de Grigore Gonţa. În FNT, am văzut „HAMLET / COLLAGE” al lui Robert Lepage, cu Evgeny Mironov; şi „MINETTI”, după Thomas Bernhard, Teatrul Vahtangov Moscova; la Sibiu „Hamlet”-ul lui Dodin, Teatrul Maly, Sankt-Petersburg.

– Cum este echipa TT, colectivul?

– Colectivul a fost mereu OK. Şi lucrurile se îmbunătăţesc de la an la an. Fiind de atât de mult timp împreună, cu cât ne cunoaştem mai bine şi cu cât lucrăm mai mult împreună, cu atât creştem împreună şi acesta e un motiv în plus să fim mai performanţi. Ceea ce facem împreună este de o calitate mai bună, de la an la an. Pentru că şi într-o familie care e sudată şi care creşte laolaltă de la an la an, legăturile devin mai profunde, mai adânci, mai puternice. Într-o familie care e împreună de mult timp, unele vorbe nici nu mai e nevoie să fie spuse, pentru că membrii ei se cunosc atât de bine încât nu mai este nevoie să îşi exprime prin cuvinte opţiunile sau dorinţele. Celălalt, de lângă tine, poate să ştie şi fără cuvinte ce simţi şi ce îţi doreşti.

– Cum este Daniel în familie, ca tată şi soţ?

– Încerc să fiu un tată care nu se complică şi care nu complică lucrurile. Şi un soţ la fel. Dar nu îmi iese întotdeauna. Încerc să… nu neapărat să fiu desăvârşit, dar să fac lucrurile cât mai bine şi pentru ai mei şi pentru mine, să fiu un tată bun şi un soţ bun.

– Primul cuvânt care îţi vine în minte când spui Daniel Beşleagă…

– Complicat.

– Ce nu-ţi place la Daniel Beşleagă?

– Păi, asta: complică lucrurile, fără să fie nevoie. Nu s-a obişnuit cu faptul că lucrurile pot fi simple.

– Micile bucurii, care dau farmec unei zile obişnuite…

– Să beau cafeaua cu soţia. Să fac o plimbare cu bicicleta sau pe jos, să citesc o pagină frumoasă, care să îmi mângâie sufletul. Să stau cu pisica cinci minute.

– Dacă s-ar face un spectacol despre Daniel Beşleagă, acesta s-ar numi…

– Să facem simplu ce s-a complicat mai înainte.

A consemnat Genţiana IONESCU