Dorina Lazăr, actriţă: „Sunt un scorpion foarte încăpăţânat, cu simţul dreptăţii”
„Actriţa Dorina Lazăr nu are talent. Ea este talent”, sublinia criticul de teatru şi film Eva Sârbu, în Revista Teatru (nr. 2, 1 februarie 1989, p.36). Pietrenii au avut posibilitatea să o vadă în spectacolul „Nelinişte”, în regia lui Bobi Pricop (absolvent al Colegiului Naţional „Petru Rareş”), într-un rol generos (Ula Richter), jucat într-o strălucită manieră artistică. Biografia sa teatrală şi de film este, după cum se ştie, deosebit de bogată, interpretând, în cei peste 60 de ani de activitate, o gamă variată de personaje. Dorina Lazăr a fost din 2003 până în 2017 şi manager al Teatrului Odeon, fiind repusă în funcţie în 2021, după ce a fost demisă ilegal şi a câştigat procesul cu Primăria Capitalei.
– Întâi de toate trebuie să vă mulţumesc pentru această seară minunată oferită publicului nemţean…
– Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să mai joc o dată la Piatra-Neamţ. Pentru mine, acest rol este un dar de la Dumnezeu. La început nu am vrut să-l joc, pentru că mi s-a părut că risc mult. Eu am 84 de ani şi m-am gândit că nu merită să investeşti bani într-o producţie în care rolul principal îl joacă un actor atât de în vârstă. Dar bucuria pe care mi-a adus-o acest rol a meritat încercarea. Îi datorez regizorului Bobi Pricop acest spectacol. I-am spus să se gândească şi la o dublură, dar să nu-mi spună la cine s-a gândit. Nu am curajul să ştiu cine este.
– Cât de greu a fost să conduceţi un teatru?
– Îmi lipseşte foarte mult, cum nu vă puteţi închipui. Nu-i uşor să ieşi la pensie. Din 2003 am condus teatrul… Sunt un scorpion foarte încăpăţânat, cu simţul dreptăţii. Este greu deoarece, câteodată, trebuie să fii nemilos cu oamenii, să iei hotărâri radicale. Noi, actorii, suntem veşnic nemulţumiţi, pentru că suntem mereu disponibili să jucăm, să ne dăruim pe scenă şi atunci ţi se pare că eşti distribuit prea puţin.
– Personal, găsesc foarte multe asemănări între dumneavoastră şi Ion Coman, directorul Teatrului Tineretului din prima perioadă, începând cu anul 1959. Aţi format o trupă foarte bine „acordată” la Teatrul Odeon…
– Mă onorează ce îmi spuneţi. E adevărat că la Teatrul Odeon întâlnim toate genurile de actori, că avem o trupă impecabilă. Cred, totuşi, că ar mai trebui un actor care, peste 10 ani, să devină un Mircea Albulescu. Metoda mea pentru a alcătui această trupă a fost că nu am angajat pe nimeni pe ochi frumoşi, ci pe valoare. Le-am făcut contract de angajare doar celor care au fost solicitaţi de regizori.
– Mi-ar plăcea să-mi spuneţi câteva cuvinte şi despre scriitoarea Ioana Maria Stăncescu, fiica dumneavoastră, autoare a două romane foarte bine primite de critica literară: „Tot ce i-am promis tatălui meu” şi „Tăcerea vine prima”.
– Cel mai important e că este bine văzută în cercul de scriitori de la noi. Până la urmă, la tine acasă eşti soldat sau general. Mă face să fiu foarte mândră. Ştiţi cum e proverbul românesc: „Capra sare masa, iada sare casa”. Ea a luat-o mai sus decât mine. Aştept să văd ce o să facă şi a treia generaţie, nepoata mea, la ea mă refer.
– Consideraţi că noi, ca societate, am pierdut lucruri esenţiale?
– Am pierdut foarte mult mai ales în privinţa educaţiei tinerilor. Ne robotizăm. Eu sunt bătrână şi o să plec, însă mă uit cu groază la această formă de imbecilizare a oamenilor nu numai la noi în ţară, ci peste tot în lume. Aşa cred. E o gravă lacună a educaţiei, a învăţământului.
Tudor Chirilă, actor: „Mama are o conexiune foarte specială cu acest oraş”
Spectacolul „Căsătoria” de N.V. Gogol (regia: Andrei şi Andreea Grosu), al Teatrului de Comedie Bucureşti, cu actorul Tudor Chirilă în rol titular (Ivan Kuzmici Podkolesin), a fost unul foarte aşteptat de publicul pietrean. Foarte interesant este că actriţa Iarina Ruxandra Demian, mama lui Tudor Chirilă, a debutat pe scena Teatrului Tineretului. Ea a fost angajată, prin repartiţie, în 1959, anul absolvirii I.A.T.C., la clasa Ion Şahighian. A jucat în două spectacole: „Povestea unei iubiri” (premiera: 12 septembrie 1959; regia: Cristian Munteanu; distribuţia: George Motoi, Ileana Stana Ionescu, Andrei Ionescu, Constantin Constantin, Nicolae Fălcuşan, Sereda Sorbul, Paul Varduca) şi „Calea lungă” (premieră: 22 noiembrie 1959; regia: Gabriel Negri; distribuţia: Alexandru Lulescu, Nelu Manolescu, Victor Radovici şi Tatiana Sireteanu), după care s-a transferat la Teatrul de Comedie din Capitală.
– Cum v-aţi simţit să jucaţi pe scena pe care a debutat mama dumneavoastră?
– Chiar mi-a scris înainte de spectacol, chiar mi-a reamintit că aici a debutat. Mama are o conexiune foarte specială cu acest oraş. Teatrul Tineretului, în acei ani, a fost o şcoală extraordinară pentru actori, avea o vibraţie şi o atmosferă foarte bune. Sunt actori mari care au debutat aici, în special şefii de promoţie. În privinţa Festivalului, continuitatea este foarte importantă. Din păcate, noi, actorii, suntem mereu contracronometru: venim, jucăm şi plecăm. Faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ are o asemenea vechime, o asemenea faimă, mi se pare demn de laudă.
– Doriţi să reluaţi acordarea Premiilor „Ioan Chirilă”, în memoria tatălui dumneavoastră, cel mai important cronicar sportiv pe care l-a avut România?
– Nu ştiu dacă mai am presă pentru care să reluăm acordarea acestor premii.
– Vă referiţi la presa sportivă?
– Mă refer la presa în general şi dorinţa de a scrie şi nu de a face clickbaid[1].
– Iubiţi mai mult teatrul decât muzica? Sau, poate, muzica e pe primul loc?
– Nu ştiu, simt dragoste şi ură pentru amândouă.
Vlad Bârzanu, actor: „Actoria e o meserie pe care o practic cu respect”
Actorul Vlad Bârzanu s-a născut la 25 septembrie 1990, la Baia Mare. El a fost desemnat cel mai bun actor la Festivalul de Teatru „Pledez pentru Tine(ri)” de la Piatra-Neamţ, din 2016, pentru rolul Ubu din spectacolul UBU REGE de Alfred Jarry, în regia lui Tudor Lucanu. În prezent, joacă în cea mai nouă producţie a Teatrului Odeon: TERTIUM NON DATUR, în regia lui Silviu Purcărete, spectacol care a putut fi vizionat miercuri, 20 noiembrie, şi pe scena Teatrului Tineretului.
– Sunteţi Maximilien în noul spectacol regizat de Silviu Purcărete…
– Silviu Purcărete este un om al cuvintelor puţine, dar sunt atât de exacte şi de surprinzătoare lucrurile pe care le spune, încât ne fascinează. Din detalii mărunte îţi construieşte un personaj, o situaţie într-un fel la care nu te gândeai absolut deloc.
– De ce vă aduce aminte cuvântul Minaur?
– De echipa masculină de handbal din Baia Mare din care a făcut parte şi unchiul meu, Alexandru „Şoni” Stamate, supranumit Eroul de la Zaporoje. El este jucătorul care a înscris acel gol celebru, de la 18 metri, în ultimele 3 secunde de joc, prin care echipa Minaur a câştigat Cupa IHF în anul 1985 în faţa grupării SII Zaporoje.
– Ce fel de actor sunteţi?
– Sper că bun, muncitor, aşa îmi place să cred. Destul de tehnic, dar în sensul bun. Dacă-mi spune cineva că am fost foarte bun şi eu nu sunt de acord nu contează, doar părerea mea contează.
– Acum cum sunteţi?
– Mulţumit, cred că a fost o seară bună.
– Ce poţi descoperi în sufletul unui actor?
– În primul rând, sunt om înainte de a fi actor. Pentru mine, actoria e o meserie pe care o practic cu respect, dar o privesc ca pe o meserie. Aşa că în sufletul fiecărui actor vezi ce vezi în sufletul fiecărui om.
A consemnat Violeta MOŞU; Foto: Marius ŞUMLEA (Teatrul Tineretului)
[1] Momeală pentru click-uri, prin care cititorul este păcălit să dea click pe un link care nu-i aduce nicio informaţie utilă.