La începutul acestei stagiuni, regizorul Vlad Trifaş a ajuns pentru prima dată la Piatra-Neamţ, în spaţiul plin de tradiţie al Teatrului Tineretului, şi a montat spectacolul Nuntă însângerată. A fost un bun prilej de a-l întâlni şi de a discuta despre felul în care priveşte actoria şi regia, două dimensiuni ale aceleiaşi arte, pe care el le cunoaşte în profunzime. Fost actor, devenit regizor, Vlad Trifaş vorbeşte cu luciditate despre dinamica dintre cele două ipostaze, despre libertatea şi disciplina scenei, despre vulnerabilitate, tehnica artei actorului şi mai ales despre adevărul scenic. Cum se vede regia prin ochii unui actor? Cum sunt priviţi actorii de cel care le-a împărtăşit odinioară emoţia scenei? Sunt întrebări la care Vlad Trifaş a avut amabilitatea şi disponibilitatea de a răspunde.
– Tu ai trecut de la actorie la regie. Cum se schimbă perspectiva când treci de la scenă în sală? Simţi că actorul din tine intervine în momentele de regie?
– Spuneam deseori că îl las pe actor acasă. Pentru că el gândeşte mereu cum ar face el, iar felul în care lucrez eu nu este deloc ajutat de această abordare. Este vorba despre personalitatea celui care face, care creează, nu despre părerile mele, despre cum aş juca eu acel personaj. Singurul mod în care actorul din mine mă ajută cu adevărat este că ştiu prin ce trece un actor în momentele de creaţie şi îl pot ajuta. Îi pot da cârje, pot pune pârghii ca să ajungă acolo unde hotărâm împreună. Dar actorul din mine nu este o gură care trebuie închisă, ci o prezenţă care observă, înţelege şi oferă sprijin.
– Cred că se remarcă la repetiţii această generozitate. De multe ori se vorbeşte între noi, actorii, că actorul-regizor e cel mai rău…
– Probabil că se întâmplă asta în momentul în care îţi imaginezi cum ai juca tu fiecare personaj. Şi cred că e periculos, foarte periculos. Pentru că nimeni nu poate să facă exact ca tine, poate să facă mai bine, poate mai prost, habar n-am, dar nu ca tine. Iar dacă ţii la particularitatea gândului tău despre cum se interpretează acel personaj, devine groaznic pentru cel care trebuie să asculte.
– Când lucrezi cu un actor, în ce măsură îl asculţi ca fost coleg de breaslă şi în ce moment intervine regizorul care trebuie să conducă?
– Îl ascult, dar din perspectiva regizorului. Mă folosesc de uneltele pe care le-am câştigat în perioada de actorie – care a fost o piatră de temelie foarte bună –, dar în rest actorul e ucis cu totul. Am decis, în momentul în care am spus că vreau să fac regie, să renunţ complet la a mai juca. Alţi colegi de-ai mei reuşesc foarte bine să le facă pe amândouă, dar pentru mine nu e benefic. Nu vorbesc de un adevăr general, ci strict pentru mine.
– De ce?
– Pentru că, da, cu siguranţă, personalitatea actorului este una care, fundamental, e egoistă. Ea trebuie să fie egoistă, pentru că e vorba de adevărul lui. În acel moment, capacitatea de a ţine o echipă împreună, de a-i face pe toţi să fie în aceeaşi vibraţie, nu se poate întâlni cu egoismul nici o secundă. În momentul în care se întâlnesc egoismul şi conducerea, creativitatea are de suferit. Cred că pentru actor e bine, de multe ori, să fie egoist. Pe el îl ajută. Pe regizor, nu.
– Ca actor, ai simţit vreodată că un regizor nu te-a înţeles? Acum, din partea cealaltă, ce faci ca actorii tăi să nu simtă asta?
– Au trecut destul de mulţi ani de când nu mai joc. Bineînţeles că am simţit, la un moment dat, că anumiţi regizori nu m-au înţeles. Sau, poate, că eu n-am înţeles ce vor de la mine. Eu am o şcoală, din punct de vedere al înţelegerii – actorii traduc totul în acţiuni. Ei nu pot juca metafore, nu pot face lucruri abstracte. Poate că ceea ce fac poate fi metaforizat mai târziu, dar, în momentul creaţiei, actorul are nevoie de claritate. De aceea, ca regizor, încerc pe cât posibil să traduc totul în verbe, nu în adjective: în acţiuni motrice, în lucruri care se întâmplă concret. În momentul în care vorbim doar în adjective, totul devine complicat. Adjectivele sunt treaba actorului. El le aduce, pentru că are propriile sale nuanţe. Eu cred în binomul acesta: verbul dat de regizor şi adjectivul adus de actor. Acolo se întâlneşte creaţia.
– Cum te cucereşte un actor la casting?
– Prin onestitate. În momentul în care văd un fir de adevăr şi de autenticitate, sunt cucerit. Cu cât autenticul este mai mare, cu atât sunt mai atras, pentru că înseamnă că voi ajunge repede la acea persoană. Vom putea comunica şi lucra uşor împreună.
– Şi din toate punctele de vedere?
– Da, din toate punctele de vedere. Eu nu consider că sunt regizor, ci mă consider un umanist. Mie îmi plac oamenii. În momentul în care persoana respectivă îşi păstrează autenticitatea, înseamnă că vom lucra foarte repede şi bine împreună. Vom ajunge acolo unde trebuie, pentru că asta mă interesează în teatrul pe care îl fac: autenticul.
– Ce înseamnă pentru tine un actor bun? Tehnic, viu, vulnerabil, disciplinat?
– Toate aceste lucruri. Niciunul nu funcţionează fără celelalte. Tehnică, viaţă, vulnerabilitate, disciplină… Tehnică, bineînţeles. Mă tem foarte tare de cuvântul artist. Aş vrea, înainte de toate, să fim nişte foarte buni meseriaşi. Unii dintre noi ajung, într-adevăr, hărăziţi cu titlul de „artişti”, dar înainte de toate trebuie să fim meseriaşi. E o meserie ca oricare alta, care trebuie ştiută. Nu e întâmplătoare. Noi nu trebuie să avem inspiraţie la ora 7 seara, când se ridică cortina. Nu există aşa ceva. Tehnica e foarte importantă. Dacă moare viaţa din teatru, atunci vor veni roboţii. Şi probabil că o vor face mai bine, pentru că ei fac de fiecare dată la fel. Vulnerabilitatea este, cred, singura armă cu care putem scoate la suprafaţă acest autentic despre care vorbeam – acest „special” al fiecărui om. Iar disciplina, din păcate, în meseria noastră, e deosebit de importantă. Este o meserie cu foarte puţine bareme, greu de cuantificat. Din multe puncte de vedere, disciplina – şi mai ales autodisciplina – ne ţine pe linia de plutire. Altfel, da, teatrul poate fi făcut în o mie de feluri… dar tocmai asta e riscul: să nu fie niciunul. Această disciplină, pe care singuri ne-o impunem, este esenţială.
– Ai avut exemple care ţi-au confirmat asta?
– Da. Am lucrat de mai multe ori cu artişti foarte mari, de renume. Ţin minte un muzician celebru care îmi spunea: „Eu sunt cel mai bun.” I-am răspuns: „Ştii cine e cel mai bun acum? Cel care e prezent.” Iar el, din cauza programului, nu putea fi prezent.
Poţi să fii cel mai bun din lume, dar dacă nu eşti prezent, nu contează.
A consemnat Adina SUCIU GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului