● Interviu cu actriţa Simona Măicănescu
Actriţa de teatru şi film cu o carte de vizită internaţională, Simona Măicănescu a fost invitata Galei Actorilor organizată la Teatrul Tineretului, cu ocazia celei de-a XXXVI-a ediţii a Festivalului de Teatru.
Cu o traiectorie artistică strălucită, nu lipsită însă de mari eforturi şi sacrificii personale, această imprevizibilă doamnă a scenei rămâne nu doar o actriţă greu de aşezat în tiparele criticii, ci şi un personaj rebel în viaţa reală.
Simona Măicănescu s-a născut la 18 august 1958, la Craiova, în judeţul Dolj. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” în anul 1983, la clasa profesorului Octavian Cotescu.
Şi-a început cariera la Piatra-Neamţ, unde a creat diverse tipologii umane rămase, în interpretarea ei, antologice: Frosa (Idolul şi Ion Anapoda), Viorica (Baba Hârca), Elvira (Fluturi de noapte), Helena Glory (R.U.R.), Pasqua (Piaţeta), Safta (Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea).
După perioada petrecută la Teatrul Tineretului (1983-1986) a jucat pe scena Teatrului Mic, Teatrului Naţional „I. L. Caragiale şi Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”, toate din Capitală.
Numele Simonei Măicănescu a apărut, de-a lungul anilor, pe afişul mai multor spectacole pariziene jucate la Théâtre de Vidy, Théatre des Amandiers Nanterre, Athénée Théâtre Louis-Jouvet, dar şi peste Ocean, la New York, la celebrul centru cultural LaMaMa Experimental Theatre Club.
„De ce bat clopotele, Mitică?”, „Balanţa”, ambele în regia lui Lucian Pintilie, ori „Sfârşitul nopţii”, în regia lui Mircea Veroiu, sau producţiile internaţionale „Clandestins”, „Mellisol”, „Le grand patron”, „Spiral” sau „The Stone Council” sunt doar câteva filme din distribuţia cărora a făcut parte.
– Vă mai amintiţi cum a ajuns şefa promoţiei 1983 la Teatrul Tineretului?
– Când au venit repartiţiile guvernamentale, şefa promoţiei 1983, nu-şi dorea decât să ajungă la Teatrul Tineretului. Dar ştia şi că la Piatra-Neamţ nu vine aşa oricine voia, chiar dacă erai şeful, şefului promoţiilor. Îmi amintesc că, însoţit de prof. Sandu Lazăr, a venit un domn la mine şi s-a prezentat: „Gheorghe Bunghez mă cheamă, domnişoară, şi am dori să veniţi la teatrul nostru”. La acea vreme, habar nu aveam cine era Gheorghe Bunghez. „Ştiţi, m-ar bucura foarte mult…”, i-am răspuns, „… dar eu aş dori să merg la Piatra-Neamţ”. „Domnişoară, despre Piatra-Neamţ este vorba”. Şi aşa am aflat că era directorul Teatrului Tineretului şi că, sub ochiul atent al lui Alexandru Lazăr, fost actor la TT, nemţenii urmăreau toţi absolvenţii IATC. Când am vrut să plec, după trei ani şi jumătate, fiind chemată la Cluj-Napoca şi Târgu Mureş, domnul Bunghez mi-a spus: „Uite, Simona, ori te duci la Bucureşti ori de aici nu pleci”. Şi am ajuns la Teatrul Mic.
– Despre primul rol, despre primul spectacol ce ne puteţi spune?
– Mai întâi trebuie să vă spun că pe vremea aceea actorii erau foarte iubiţi la Piatra-Neamţ. Despre primul rol pe care l-am adorat – Frosa din Idolul şi Ion Anapoda, spectacol regizat de regretatul Eduard Covali – am doar o amintire ce ţine de istoria noastră tristă. Era foarte frig şi într-un spectacol jucat în turneu, trebuia să-i torn un pahar cu apă lui Avram Birău, dar până s-o fac, în carafă se forma deja o pojghiţă subţire de gheaţă… Ne readucea la viaţă după reprezentaţii nea Ghiţă, un şofer care face parte din legenda TT. Ştia că murim de frig şi la hotel şi pe scenă şi încălzea autobuzul aproape foc. Şi ne aştepta blând: „Hai copii, hai copii…”
– Aţi mai regăsit şi pe alte scene farmecul de altădată al Teatrului Tineretului?
– Acum, după ce am bătut lumea destul de mult, nu, cred că nu… Aici m-am îndrăgostit imens, aici am suferit imens, aici am avut câteva roluri absolut de neuitat, aici am întâlnit mari regizori, aici am avut mari parteneri. Teatrul Tineretului era o oază de puritate, era multă bucurie şi sigur, când eşti tânăr, vrei să rupi munţii şi să joci mult, mult… Nu-ţi venea să faci altceva decât să stai în teatru şi să repeţi. Să repeţi şi să joci! N-am mai respirat niciunde o asemenea atmosferă de teatru, acel spirit de echipă…
Iar acest spirit de trupă, iniţiat de Eduard Covali, era preluat de o locomotivă – directorul Gheorghe Bunghez, şi întreţinut la foc continuu într-un sector numit secretariat literar. Aici se citeau piese toată ziua, se făceau repertorii de perspectivă vânându-se premiera pe ţară şi cele mai proaspete traduceri care să pună trupa în valoare, se fixau colaborările viitoare cu regizorii şi dramaturgii momentului… Lucrau acolo – chiar lucrau – Paul Findrihan şi un om minunat care se cheamă Mircea Zaharia, oameni care se gândeau cine e în teatru, ce joacă, ce-i în sufletul unuia, ce-i în sufletul altuia, cum transformi defectele în calităţi. Mircea mi-a luat primul interviu când am venit la Piatra-Neamţ şi părerea sa era foarte importantă. Profesorul meu Octavian Cotescu îmi spunea: „Puiule, e foarte uşor să începi, orice început e spectaculos, dar e greu să continui, e greu să rezişti, să ţii la drum lung”.
– Cum vă amintiţi de spectacole emblematicele ale Teatrul Tineretului, din acea perioadă?
– Mai îmtâi îmi amintesc debutul fulminant al regizorului Alexandru (Ducu) Darie. R.U.R. era o piesă foarte grea a lui Karel Ĉapek şi trebuia să construiesc un rol dificil. Cred că eram prea tânără pentru Helena Glory, dar Ducu Darie a avut încredere în mine, încredere confirmată la Gala Spectacolelor de Teatru pentru Tineret de la Piatra-Neamţ (1985), unde am fost distinsă cu premiul de interpretare. Aidoma Coca Bloos, pentru rolul Nana, şi Alexandru Darie, pentru regie. Mă uit la acum la fotografiile expuse de pe holurile teatrului şi nu pot să nu mă gândesc ce extraordinar decor a reuşit să construiască Maria Miu pentru R.U.R.
Mai apoi, revăd cu încântare momentul în care Silviu Purcărete a venit să facă distribuţia la Piaţeta, şi mi-a spus că ar vrea foarte mult să joc în acest spectacol. Şi m-a avertizat că nu e un rol de tinerică: „E de babă şi mai e şi surdă. Pasqua o cheamă”. I-am sărit în braţe şi l-am pupat şi i-am zis că sunt foarte fericită că m-a distribuit în acest rol. Silviu Purcărete ştia că am făcut sport, atletism, volei, şi că sunt destul de flexibilă şi mi-a zis: „Ia-o pe Coca Bloos şi exersaţi, trebuie să alunecaţi tot timpul, este gheaţă pe scenă”. Coca Bloos avea o găleată, eu o mătură cu o coadă lungă, alunecam mereu în nişte bocanci de armată, şi mai şi dansam cu Paul Chiribuţă un tangou care dura două minute. Sunt amintiri dintre cele mai frumoase, pe care nu poţi să le uiţi. Bunicul meu mă sfătuia: „Copila mea, fata mea, în clipa în care n-o să mai ai un lucru o să-ţi dai seama de valoarea lui”. Am încercat să fac din fiecare rol o demonstraţie de concentrare şi de integrare în mecanismul interior al spectacolului.
– Cine sunt oamenii care v-au marcat spiritual?
– Aluatul din care suntem plămădiţi este un amalgam de lucruri pe care le-am absorbit, respirat şi asimilat de la oamenii care ne-au marcat profund. Când eram elevă, a fost omul de radio Liviu Tudor Samuilă – eram vocea de copil la radio. Apoi, Cătălin Naum, regizorul şi mentorul Teatrului Studenţesc „Podul”, de la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”. Urmează Ovidiu Bose Paştină, era student la regie şi a lucrat ca documentarist la Sahia Film. Şi marii oameni de teatru şi film Sanda Manu, Octavian Cotescu, Lucian Pintilie, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Gábor Tompa, Alexandru Darie, Alexandru Dabija. Din Occident, cel mai important este suedezul Lars Norén, un regizor şi dramaturg mai puţin cunoscut în România. Am avut şansa să-l întâlnesc, să mă aleagă, să facă o premieră mondială cu trupa din care făceam parte. Spectacolul s-a numit Guerre/Război şi a fost montat la două teatre din Paris. A urmat Fièvre/Febra, un one-woman show pus în scenă la Théâtre des Mathurins din Paris. Foarte puţină lume ştie că Lars Norén, când făcea spectacole ca regizor, nu monta niciodată texte contemporane în afară de cele scrise de el. Ori erau ale lui ori ale unor clasici precum Strindberg, Ibsen, Shakespeare. Sigur că sunt mândră că l-am convins să monteze singurul text contemporan pe care el nu l-a scris şi pe care l-a montat cu mine. Este un monolog dramatic scris de Wallace Shawn pe care-l joc şi astăzi. Ar mai fi Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, după romanul Hertei Muller, realizat cu sprijinul profesoarei Sanda Manu, a lui Lars Norén şi al lui Cătălin Naum.
– Ar trebui să vedem lumea ca un teatru?
– Nu cred. Teatrul ar trebui să sublime, să fie un gest de educaţie, să lupte împotriva mediocrităţii, a vulgarităţii, să aibă grijă de limbă. Când ai ocazia să joci în mai multe limbi, acea cealaltă limbă îţi dă o anume distanţă şi o inteligenţă emoţională diferite de limba maternă şi te obligă să te aduni, să fii mult mai limpede, pentru că, în primul rând, trebuie să se înţeleagă ce spui. În momentul în care se înţelege ce spui, dacă laşi partea nativă să poarte vorba mai departe, se construieşte ceva care-i dă o mai mare bogăţie, după care când te întorci la limba ta maternă îţi dai seama de valoarea ei şi o iubeşti şi mai mult.
Violeta MOŞU