Avea darul de a reinventa permanent proporţiile.
Lângă el te puteai trezi deodată o persoană foarte importantă, fără nici un efort din partea nimănui. Pur şi simplu, te puteai trezi mai deştept, mai ocoş, mai luminat. Asculta mereu cu atenţie, cu un aer şoltic, şi numai ochii mijiţi arareori – deşi faţa lui nu-şi schimba expresia – erau semn de mare primejdie: te pregăteai să calci în străchini sau o făcuseşi deja.
El era blând şi nefudul, dar tu puteai fi uşor umilit în faţa unei memorii formidabile (dintre profesioniştii pe care i-am cunoscut, poate doar Laurenţiu Ulici avea o memorie mai exersată), în faţa unei generozităţi neostentative, în faţa unei rigori maxime cu care trata – mari şi mici – toate lucrurile de pe lumea asta. Îmi amintesc că împreună cu Cristian Misievici am scris la o şpârlă un text de presă, semnat anonim fireşte, despre o mare doamnă a cântului românesc. Cred despre mine că nu sunt un tip prea neglijent, Cristi lustruieşte foarte bine petele din soare, dar scrupulozitatea lui Made ne-a bătut pe amândoi; atâta grijă pentru proprietatea cuvântului, pentru limpezimea textului, pentru forţa verbului, culoarea determinativelor şi impactul tonului, rar mi-a fost dat să intersectez. I-am citat în seara acea pe Fănuş Neagu şi pe Mateiu Caragiale şi abia acum îmi dau seama că, de fiecare dată când mă gândesc la Made, gândul îmi zboară şi la Paşadia sau Pantazi; ne ciocnim destul de des cu minţi luminate – cu boieri ai gândului, mai rar.
Lângă Madecu, prindeai repede rang boieresc; în lumea lui timpul se târa cu moliciune, toate priorităţile deveneau fleacuri, spaimele de înregimentările de afară se îmblânzeau, vinul se îndulcea, votca se înăsprea, iar contururile epocii de aur se diluau într-o ceaţă prietenoasă din care izbucneau des ziceri de duh cu şlefuire cristalină şi bătaie peste cotidian. Vorba lui Pirgu: „Montaigne e drăguţ, are părţile lui …”
Lângă Madecu era mereu pace. Respira linişte şi, autentic până la ultimul rid din colţul ochilor, până la ultimul fir de păr din barbişon, se bucura sau se îmbufna cu maximă sinceritate. Nu se putea travesti şi nici nu putea minţi nici o clipă, drept care, spre bucuria prietenilor apropiaţi – Cristian Misievici, Eduard Covali, Valerică Pitulac, Titi Luca, Cornel Nicoară şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, subsemnatul, – pierdea cu regularitate şi nedisimulată dar scurtă amărăciune la poker (Adică, veniţi acasă la mine, îmi beţi vodca şi vă bucuraţi că îmi luaţi şi banii? se plângea Madecu. Ţi-i luăm zicea Edi Covali, ţi-i luăm şi ne bucurăm foarte mult…).
Lucrurile se schimbau însă când venea vorba de pescuit. Aici intra în starea de graţie. Dacă ţinea la ceva, dacă se lăuda cu ceva, acestea erau undiţele lui, cârligele lui, plutele lui. Pe vremea când noi pescuiam cu beţe de bambus, el avea lansete Shakespeare (voi nici nu ştiţi cum se scrie asta şi vreţi să prindeţi peşte?), mulinete Daiwa, plute Gippo şi cârlige norvegiene ascuţite electrolitic (nu vă spun ce-i aia că oricum nu înţelegeţi nimic). Am fost cu el, cu Edi şi Cristi la numeroase bălţi de vis – de la Jijia, la Limanu; de la Prut, în Deltă; de pe Bistriţa, pe Someş. N-am prea prins peşte dar, de fiecare dată, am prins cele mai grozave şuiete din viaţa mea, cele mai bune demonstraţii de elocinţă, cea mai mare risipă de ironie, umor, inteligenţă. Ba chiar am căpătat bănuiala că inteligenţa poate fi contaminantă…
O să pun punct aici; e prea mult de povestit iar pegasul meu se cam împleticeşte a mahmureală. Nu pot să nu rememorez însă ultimul interviu pe care i l-am luat în subsolul Teatrului Tineretului, la a nu-ştiu-câta ediţie a „Vacanţelor Muzicale”. L-am întrebat atunci – după ce i-am trecut în revistă izbânzile academice, de compozitor, de profesor şi de părinte (Alexandru începuse să aibă deja succese cu Giocoso), – la ce realizare a lui ţine mai mult. Cea mai mare realizare a mea, cu care mă mândresc cel mai mult, este capturarea unui crap de 3,750 kg. Limanu, 25 august, 1989. Şi nu-i prea puţin?, am întrebat eu. Nu-i prea puţin, din moment ce-mi aduc atât de bine aminte…
Cum scriam mai la deal, avea harul de a reinventa mereu proporţiile…
Mircea ZAHARIA
(Piatra-Neamţ, 21.12.2012, pentru volumul „Al nostru Vasile Spătărelu”)