Venit la liceul nostru din Borca, ca tânăr absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, profesorul Gheorghe Ţigău nu s-a considerat niciodată un exilat în aceşti munţi. S-a lăsat ademenit de acest loc şi de oamenii săi. Pentru el satele acestea de la capătul lumii au devenit o geografie afectivă. Domnul Profesor şi-a găsit aici o şcoală care i se potrivea şi care îl exprima. A trăit aici poate cea mai frumoasă dintre iluzii. Destinul însă l-a silit să plece, să părăsească oamenii şi meleagurile acestea., ,Părăsesc acest sat fără să-mi fi făcut datoria faţă de el, fără să las urme trainice, şi-mi pare foarte rău”, mărturisea cu amărăciune Domnul Profesor. Eu cred însă ca a nutrit mereu speranţa că va fi rechemat, că se va întoarce, că va fi înfiat de oamenii muntelui. Cred că pentru el părăsirea acestor locuri a însemnat a doua dezrădăcinare după părăsirea locurilor natale. Asemenea unui copac dezrădăcinat, omul plecat nu-şi mai regăseşte locul. Despărţirea de locurile dragi sensibilizează şi fragilizează fiinţa. A iubit atât de mult aceste locuri, încât nu consimte să dispară sau să moară nimic din ele. Numai cei ce s-au născut şi au copilărit pe o uliţă în munţi îl pot înţelege. Există amintiri ce numai într-un sat pot supravieţui, ce numai într-un sat se pot păstra. Profesorul vrea ca aceste lucruri să rămână mereu aşa cum le-a ştiut. Dorul de oamenii pe care i-a cunoscut şi depărtarea îl fac probabil să idealizeze acest sat şi această scoală. N-a reuşit niciodată să scoată din suflet amintirea lor. Ajunge rar aici şi stă puţin, poate uneori este dezamăgit de realităţi, dar n-a încetat să iubească acest loc. Satul şi şcoala visate neîncetat de domnul profesor au trecut în mit, iar miturile nu îmbătrânesc niciodată. Miturile se situează în afara istoriei. Mi-l amintesc fără efort pe Domnul Profesor Ţigău, de la prima oră de limba şi literatura română. În clasă a intrat un bărbat tânăr şi frumos, sobru, îmbrăcat îngrijit după ultima modă, avea o ţinută impecabilă. Expunerea primei lecţii ne-a dezvăluit un om inteligent şi cultivat. Ne-a spus că literatura este cel mai scurt drum de la scriitor la cititor. Ne îndemna să citim şi să recitim, să revenim pe text, spunându-ne că în lectură dacă revii nu înseamnă că faci cale întoarsă. Ne spunea că lectura este însingurare şi cartea este cel mai devotat prieten al omului. Ne învăţa să muncim când cei din jur refuză să muncească şi să ne smerim prin adevăr. Să nu ne bucurăm de succesele facile. Ne spunea că dacă nu există desăvârşire, există sigur drumul spre ea; că într-o lectură important nu este ce găseşti, ci ceea ce cauţi. Pentru el lectura şi scrisul erau preocupări esenţiale. Lectura trebuia să fie, în viziunea Domnului Profesor, o călătorie perpetuă, un efort continuu pentru însuşirea frumosului. Ne vorbea cu însufleţire despre spaţiul fără hotar al ficţiunii literare. Lumea la care a visat mereu Profesorul Ţigău a fost una livrescă, o lume în care nimic nu se întâmplă în afara cărţilor, unde nimic nu poate fi explicat şi înţeles decât prin pagina de carte. Scrisul şi cititul pentru el sunt necesităţi fizice asemenea apei si hranei. Pentru el cărţile sunt cele mai preţioase bunuri ale lumii. Pagina de carte şi foaia albă ce se cere a fi scrisă dau sens vieţii lui. A trudit mereu, niciodată n-a drămuit efortul, niciodată nu şi-a considerat forţele insuficiente. Cărţile i-au oferit Domnului Profesor mult mai multe satisfacţii şi mai puţine dezamăgiri decât oamenii. Personalitatea scriitorului George Ţigău este un amestec de perseverenţă, forţă şi fragilitate. Am uneori privilegiul să-l întâlnesc întâmplător sau să fiu chemat de domnia sa pentru o discuţie. Sunt clipe de o mare bucurie intelectuală. Deplânge raritatea oamenilor cuviincioşi şi corecţi. E dezgustat de vulgaritate şi meschinărie. Detestă improvizaţia, impostura şi indiferenţa. Este atent mereu la locuri şi la oameni, atent la suferinţa celor nefericiţi. Este mereu exigent cu sine şi cu cei din jur. Nu poate privi fără să observe. Uneori îl irită un gest, o vorbă, un amănunt. Impresionante sunt nevoia lui de analiză continuă şi spiritul lui de observaţie necruţător. Îl provoc întrebându-l dacă este împotriva modernităţii. Nu, nu este împotriva modernităţii, ci împotriva exceselor modernităţii. Omul modern spune domnia sa, îşi găseşte din ce în ce mai puţin timp pentru lecturile fundamentale, preferă ca ele să-i fie povestite pe scurt, pe NET. Bombardat de torentul de cunoştinţe noi, omul modern este înclinat să confunde cultura cu volumul de cunoştinţe. Adesea el nu mai are destulă vreme nici destulă răbdare să înţeleagă şi se mulţumeşte să fie la curent cu lucrurile noi aflate din cărţi, de la radio sau de la televiziune. Uneori, în momente de amărăciune, i se pare că a poetizat dragostea pentru şcoală şi pentru oameni. I se pare atunci că prietenia este o iluzie. Îşi reproşează că era prea tânăr când ne-a predat în liceu şi n-a reuşit să ne pregătească pentru imprevizibilul vieţii, că nu s-a ridicat la înălţimea misiunii pe care o avea de îndeplinit. Uneori îşi doreşte să fie indiferent, să privească fără să vadă, să asculte fără să audă. Are revelaţia târzie că nimic din ceea ce a visat în absolut nu se înfăptuieşte aşa cum a dorit. A vedea, a simţi, a înţelege, reprezintă mai curând un prilej de suferinţă, spune domnia sa. Reproşează lumii că amestecă răul cu binele şi urâtul cu frumosul. Îşi reproşează lui că vede toate astea. Mereu în luptă cu ignoranţa din jur, caută să se împace cu el însuşi prin lecturi. Nu mai vrea să accepte nimic de la nimeni, nu acceptă nimic ca să-şi păstreze libertatea de a gândi şi acţiona. Nu vrea să-şi angajeze libertatea primind. Preferă să dea „Valori şi destine din Borca – Neamţ”, cartea pe care ne-o oferă astăzi e un asemenea dar. Cu această carte Domnul Profesor Ţigău se întoarce acasă, se întoarce în această şcoală să-şi regăsească anii tineri aureolaţi de lumea magică a unor clipe fericite. Iluziile trăite aici au fost mai importante decât realitatea. A făcut mereu naveta imaginar între oraş şi satul acesta care a fost pentru el primul loc de muncă. Cartea domnului profesor este un recurs la memorie, o înşiruire de biografii asediate de uitare pe care autorul le cercetează, le descompune şi le recompune cu răbdare şi nobleţe. Întâlnirea cu Profesorul nostru este un examen de importanţă. Profesorul ne-a chemat pe noi, foştii elevi, acum cu tâmple cărunte, la o mărire de notă. Această lansare este un eveniment memorabil pentru liceul nostru, pentru comuna noastră. Pentru noi domnul George Ţigău nu mai este profesor, este o legendă vie pe aceste locuri.
Cu admiraţie şi recunoştinţă,
Dr. Ing. Mihai NICULIŢĂ