“Te salut oraş istoric, oropsit ca întotdeauna / Tu, oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari…”.
Despre ce oraş vorbeşte Topârceanu? Despre „dulcele târg” de pe Bahlui. Despre Mecca moldovenilor, unde urmaşii lui Ştefan Vodă veneau să înveţe carte. Motivaţia lor? Pe Copou se face carte zdravănă. La izvoarele culturii vin şi fraţii noştri de peste blestematul Prut, din Basarabia furată. Din Moldova care plânge. Iaşul şi Chişinăul sunt doi fraţi gemeni crescuţi precum Romulus şi Remus, sub protecţia lupoaicei capitoline. Cele două urbe de gintă latină s-au născut, în timpuri medievale cu vreo şase veacuri în urmă (întâi Iaşul), tată fiindu-le bărbatul roman şi mama fiindu-le femeia dacă, Geta. Sunt uniţi de 2000 de ani sub semnul Lupului. Nu credeţi? Priviţi stindardul dacilor.
Iaşul pare o seducătoare doamnă. Cu cât cauţi să o dezveleşti mai mult, cu atât rişti să nu afli tainele ei. Bătrâna metropolă găzduieşte Universitatea „Al. I. Cuza”, Copoul, Bojdeuca lui Creangă din Ticău, Casa Sadoveanu, Casa Pogor, Biblioteca Universitară, Golia, Mitropolia zugrăvită de Tăttărescu, aşa cum aflăm din inscripţia de la intrare.
Cine a studenţit la Iaşi nu uită niciodată Teiul lui Eminescu. Indiferent dacă a tocit pe vremea „bandiţilor” de comunişti sau în minunata democraţie de astăzi. Universitatea lui Cuza a stat în acelaşi loc cu o menire precisă. A dat cultură însetaţilor. Aici, în Mecca moldovenilor am văzut prima dată un academician în carne şi oase. E drept, hă, hă, de mult. Pe primul îl chema Simensky şi a încercat să ne înveţe sanscrita. N-a reuşit. Eram prea grei de cap. Al doilea se chema Platon, o somitate în Istoria modernă a României. Cu dumnealui am făcut un an de zile Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Pe cine mai interesează astăzi Vladimirescu? Astăzi nu se vorbeşte decât despre dollars. Unii dintre academicienii pe care i-am ascultat ca student au plecat deja „dincolo”. Ultimul care s-a dus abia mai stătea în picioare, nu mai auzea deloc şi îţi răspundea la toate spusele tale cu: „Bine, bine, foarte bine!” Chiar şi atunci când îl informai că eşti pe moarte şi şoţia ţi-a murit într-un accident groaznic de circulaţie. Asta-i viaţa. Şi pentru că am început cu Topârceanu să terminăm tot cu el:
„Te salut, oraş romantic, plin de parcuri şi de flori. Care ai adunat în juru-ţi, ca un far incandescent, Tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent”.
Dumitru RUSU