Pe vremea partidului unic, pietrenii se sculau cu noaptea în cap. La 5,00 erau în picioare. Blocurile muncitoreşti „ardeau”. Erau luminate ca la Crăciun. Oamenii muncii tineri, harnici şi hotărîţi se pregăteau de robotă. Evident, gîndindu-se la îndeplinirea cincinalului în patru ani şi jumătate. Coborau tropăind în staţia de autobuz. Aşteptau celebra coloană de maşini ce-i transporta pe navetişti la UFS Săvineşti şi Combinatul de Îngrăşăminte Azotoase. Coloana se forma în coasta Bisericii „Sf. Gheorghe”, lîngă cîrciuma lui Mihăileanu. În staţie, puhoi de oameni: ingineri, operatori chimişti, atemişti, conţopişti şi cadre didactice. Ce căutau dascălii printre chimişti? Mergeau la muncă. Aveau catedre la Vînători – Dumbrava Roşie, Cut, Săvineşti, Roznov. Unii plecau dimineaţa şi se întorceau seara. Mai ales cînd aveau activităţi: consiliu pedagogic, adunare sindicală sau dansuri. Pe atunci se făcea şi muncă culturală. Seara ajungeau acasă laţi. Nu vedeau decît patul. Practic, trăiau între două drumuri:dus şi întors. Zi de zi. Şi pe ploaie şi pe zăpadă. De unde ştiu? Şi subsemnatul „a navigat” vreo două decenii. Cîte umbrele şi haine am uitat în autobuz? Multe. Naveta a fost lungă, criminală, istovitoare. Cine prindea un loc se considera norocos. La capătul liniei, cînd taxatoarele măturau autobuzele, strîngeau nasturii navetiştilor cu făraşul. Şi astăzi îmi amintesc staţiile de autobuz: Regiment, Şcoală, Sfat, Biserică… De atunci a rămas afirmaţia: „Pe doamna o cunosc din vedere de la navetă. Nu ştiu cum o cheamă dar am îngrămădit-o o dată pe scară”. Precizare: pe scara autobuzului, nu în altă parte.
Vremurile s-au schimbat. Se schimbă sub ochii noştri şi noi odată cu ele. Şi soarta navetiştilor e alta. Numărul lor s-a rărit substanţial. La UFS Săvineşti nu mai merg 15.000 de angajaţi. Autobuzele IRTA au dispărut din peisaj. Locul lor e luat de maşini silenţioase. Binefacerile civilizaţiei sunt semnalate peste tot. Nici picii de la Agîrcia nu mai vin perpedes apostolorum la Şcoală „Elena Cuza”din Precista. Nici puştanii din Căciuleşti nu mai pedalează spre tîrg călărind Dealul Lungului. Toţi apelează la mijloacele de transport actuale. Numai că benzina şi motorina au explodat. Cine le plăteşte? Navetiştii. Cine ar trebui să deconteze abonamentele cadrelor didactice navetiste? Primăriile. Ce spun acestea, cu seninătate? „Nu avem bani!” Şi atunci, lesne de înţeles, apar nemulţumirile. În ’62, un abonament de autobuz, pe ruta Piatra-Neamţ – Săvineşti, dus întors costa 75 de lei. Abonamentele erau vîndute de Întreprinderile Comunale cu birourile pe Bl. Republicii. Salariul unui profesor stagiar era 950 de lei. Deci, şi în anii luminoşi ai… profesorii erau tot necăjiţi. Nu erau „în bani”. Şi nu sunt nici astăzi. Poate urmaşii urmaşilor lor…
Dumitru RUSU