Cartea la care ne vom referi acum încheie o trilogie din care mai fac parte romanele „Mireasma clipelor de viaţă” sau „Manuscrisul cu şiret albastru” şi „Ultima doamnă”, scrise şi publicate în ultimul deceniu.
Autoarea, Georgeta Simon-Bota-Botescu, s-a născut în Satul Bozieni, Comuna Dulceşti, azi, Ruginoasa, din Judeţul Neamţ, este absolventă a Liceului „George Bacovia” din Bacău, stabilită în Piatra-Neamţ.
În primele două cărţi ale trilogiei, autoarea, marcată de lectura clasicilor literaturii române şi nu numai, încearcă să se apropie cât mai mult de valoarea acestora, recreând viaţa patriarhală, dintr-o localitate rurală, a anilor ’50 ai secolului XX, un amestec de ficţiune şi real – o sinteză epico-lirică în care se descoperă starea sufletească a autoarei, cea care, cu nostalgie şi clarviziune, încearcă alcătuirea unui tablou al lumii invadate de comunism, în centrul naraţiunii fiind prezentă familia „micului boiernaş (sic!) de ţară Dimitrie, cel care nu era un boier în adevăratul sens al cuvântului, ci un bărbat care învăţase cum să-şi administreze pământul […], un ţăran cu şcoală”.
Al treilea roman este insolit din câteva puncte de vedere: are un număr redus de personaje (Agripina, nume derivat din Agripa = „cel cu picioarele înainte”, personaj prezent şi în primele două cărţi; şoferul, „măi dragă”, care o însoţeşte în călătoria ce se desfăşoară pe parcursul a douăzeci şi patru de ore, o prietenă din copilărie, profesoara de istorie, Elena/Ileana şi nepotul Vladimir, despre care se vorbeşte, având doar o apariţie episodică); roman fără o acţiune propriu-zisă, având mai mult aspectul unei cărţi de memorii, cu referiri la mai multor evenimente politice, sociale şi culturale, din perioada de dinainte de de Al Doilea Război Mondial şi până în prezent, când România este deja stat al Uniunii Europene; de insolit ţine şi folosirea diverselor moduri de expunere: monologul, inclusiv cel interior, dialogul.
Deşi, la început, cititorul va fi contrariat de abundenţa relatărilor doldora de informaţii, ca într-un ghid turistic, ale personajului principal, care se dovedeşte un depozitar al impresiilor acumulate prin lecturi, autoarea dispunând de o considerabilă zestre livrescă agonisită în timp, dar şi cu ocazia vizitării unor muzee, a unor mari galerii de artă, a locurilor exotice sau cu un bogat trecut istoric ş. a., încet-încet, el, cititorul, va fi captivat prin ineditul informaţiilor sau prin asemănarea acestora cu propriile „acumulări”, precum şi prin modul în care îi sunt prezentate, deoarece această carte, împreună cu celelalte două, alcătuiesc o confesiune a unui personaj ajuns la vârsta înţelepciunii, a omului care a fost mereu atent la viaţa din jurul său, a unui om încărcat de amintiri, de satisfacţii şi regrete, şi, desigur, de nostalgii, după anii copilăriei, ai adolescenţei, ai tinereţii, copleşit de ceea ce constată că se întâmplă în ultimii ani în România.
Trilogia, născută din nevoia unui om de a-şi descărca sufletul, este un cântec de lebădă al unei lumi, dispărute pentru totdeauna din peisajul românesc, ca urmare a dominaţiei de jumătate de secol a dictaturii comuniste, un cântec de lebădă prezentat prin intermediul Agripinei (ajunsă la „apusul vieţii: am trecut şi de”,, Amurg”).
Folosindu-se de motivul călătoriei (în două episoade: unul, în oraşul în care Agripina şi-a petrecut copilăria şi tinereţea, unde urmează să se întâlnească, după mulţi ani, cu o prietenă, şi altul, la aeroportul din Bucureşti, pentru a-l întâlni pe nepotul Vladimir, ce vine de la Londra, unde s-a stabilit, ca să o ia într-o lungă călătorie pe diverse meridiane ale lumii), doar ca un pretext, autoarea realizează o trecere în revistă a unor crâmpeie din viaţa proprie şi, mai ales, din istoria milenară a locurilor natale, a ţării, a lumii, nu de puţine ori concluzionând inspirat: „Universul se compune din lumină şi întuneric, bine şi rău, rai şi iad, considera Lucian Blaga şi nu greşea. Pesemne că aşa a fost dintotdeauna, de când a apărut omul…”.
Atât Agripina, cât şi prietena ei Ileana, profesoară de istorie, sunt puse de autoare să depene impresii din lecturi şi din călătorii pe meridianele planetei. Ea se foloseşte de cele două însuşiri ale talentului său literar – priceperea de a realiza descrieri în manieră clasică şi, în mod deosebit, de harul povestirii, uneori acestea fiind realizate, parcă, dintr-o răsuflare, nu de puţine ori lăsându-se furată de subiect.
„Amintirile Doamnei A.”, ca întreaga trilogie, confirmă ceea ce fiecare om spune uneori: Viaţa mea a fost/este un roman.
Întregul roman – în cele trei părţi componente – este un amestec interesant de confesiuni ale personajului principal, un „alter ego” al autoarei, cu referiri la trecutul istoric al neamului nostru, al altor popoare, cu prezentări ale marilor realizări din domeniul ştiinţific (Calculatorul, de ex.), cu trimiteri, uşor ironice, la viaţa politică contemporană: „În copilăria mea, pe vremea bunicilor mei, oamenii visau să se înfăptuiască două lucruri: să vină americanii şi să ne aducem tezaurul acasă”. După cum se observă, americanii au venit, îi găsim la Deveselu. Ce am realizat cu asta doar politicienii ştiu… Aceasta ia atitudine faţă de unele aspecte ale vieţii contemporane de aiurea (Dar lumea cucerită de Alexandru cel Mare pentru gloria Greciei unde este? Astăzi o vedem îngropată în datorii, revolte şi sărăcie…) sau de pe la noi, uneori, alcătuind adevărate rechizitorii, veritabile pagini de pamflet: „Sunt aceşti politicieni normali? Cum de i-am pus acolo? Iată, ce am importat de la capitalişti: criminalitatea, toxicomania, violenţa…”.
În întregul ei, trilogia Georgetei Simon-Bota-Botescu este o naraţiune ce pendulează permanent între trecut şi prezent, urmărind un scop declarat: „…povestesc celor ce vor ajunge să recheme dulcele sau tristul trecut. […] Am adus în contemporaneitate onoarea bunicilor, a părinţilor, informaţii şi detalii…”.
Constantin TOMŞA