Este deja târziu, dar nu-i vine să plece acasă. Înserarea a tras storurile fumurii pe ochiul ferestrei şi ea stă încă la birou. Linişte. Nefiresc de multă linişte. Când sunt copii în şcoală un zumzet ca dintr-un stup de albine răzbate prin ziduri. Acum însă totul a amuţit. Doar în sufletul ei fierbe neliniştea. Nu-i pot ieşi din minte vorbele celor veniţi să evalueze starea „monumentului”: „Dacă va avea loc un accident grav, vă luaţi dumneavoastră întreaga răspundere? Dacă va fi cineva rănit sau, Doamne fereşte, mai rău, răspundeţi dumneavoastră, doamnă directoare?”.
Cum să se întâmple „ceva rău” cu copiii ei? Cum să-şi asume o decizie atât de grea? Cum?
Trece din birou în hol, apoi iese pe uşa principală şi-l priveşte. Masiv şi îngândurat, parcă, îmbrăţişează întreaga curte a şcolii. Crengile-i seamănă cu nişte braţe vânjoase. Ici-colo câte o frunză stingheră se leagănă în adierea vântului de noiembrie. De peste 150 de ani el străjuieşte ca un soldat credincios copiii. I-a primit în clasa I cu „braţe deschise” şi le-a făcut, la sfârşit de gimnaziu, semn de rămas – bun cu smaraldul frunzelor sub care îşi ascundea lacrimile. A prezidat atâtea festivităţi de premiere…, a văzut atâtea diplome…, atâţia părinţi şi bunici fericiţi…, a urmărit atâţia dascăli care au intrat foarte tineri pe poarta şcolii şi au ieşit, după ani şi ani, cu părul alb, cu ochelari pe nas şi cu o decizie de pensionare în buzunar. Toate acestea îi treceau prin minte directoarei. Acum trebuia să ia decizia înţeleaptă. De dragul copiilor! Pentru siguranţa lor!
Da – şi el a ajuns la capătul drumului. Nenea Ulmul, generalul verde, trebuie să-şi dea viaţa pentru cei pe care i-a iubit atât. Mâna femeii alintă coaja aspră, crăpată şi rece, iar crengile profilate pe cerul înstelat salută parcă universul cu mâna la chipiu şi parcă-i aprobă decizia dând, din cap: „Da, da, n-avem încotro, trebuie să acceptăm sacrificiul”.
O să se întâmple asta…, gândeşte directoarea, o să se întâmple într-un moment deosebit, chiar când va avea loc lansarea revistei, într-o vineri, după ore, când cei mai mulţi copii se vor aduna într-o clasă pentru a se bucura de rezultatele obţinute, de talentele şcolii. Aşa poate că va fi mai uşor, dispariţia lui va fi mai puţin observată, pentru că n-ar vrea să sufere copiii. Luni este 1 Decembrie – sărbătoare naţională – şi şcolarii vor sta acasă. Nu vor asista la dispariţia generalului verde, Nenea Ulmu, cum îi spun ei.
……………………………………………………………………
E vineri, 29 noiembrie, ziua lansării Generaţiei 9. În clasă – mulţime de copii, bunici, profesori. Se lecturează din creaţiile piticilor. Iustina cântă dumnezeieşte. Victoraş, de la pregătitoare, citeşte de parcă ar fi deja la gimnaziu. Căldură, zâmbete, flori.
În curte, Nenea Ulmul a fost doborât la pământ de dinţii ascuţiţi ai drujbelor. Un uriaş secţionat, încărcat în camioane, evacuat. Pe locul lui a rămas un ciot de trunchi gros în care se pot citi cercurile concentrice ale anilor, peste 150. O vrăbiuţă nedumerită se aşază pe rana proaspătă, lemnoasă şi se întreabă unde o să-şi mai facă ea cuibul. Graurul bătrân vine s-o mângăie: „Aşteaptă, îi ciripeşte el, copiii din redacţia revistei ajutaţi de doamna directoare şi-au propus să sădească un alt copăcel cu seve de nectar. El va fi nepotul lui Nenea Ulmul, generalul verde, şi-i va continua munca, va priveghea încă 150 de generaţii de acum încolo”.
Lansarea s-a terminat. Stoluri gureşe de copii umplu cancelaria. Aici, profa de fizică, Luminiţa Stroia, taie tortul de 15 kilograme. Gura ei zâmbeşte când oferă copiilor farfuriuţele cu tort, dar pe obraz alunecă boabe diamantine de lacrimi. Plânge. Plânge pentru el, soldatul credincios, generalul verde şi râde pentru ei, prichindeii fericiţi…
Toate pe lume au un început şi un sfârşit. Copacii nu fac excepţie, nu-i aşa?
Decembrie, 2014
N.R. Text preluat din ultimul număr al revistei „Generaţia 9”
prof. Monica Marilena CRISTEA