Regizorul şi dramaturgul Radu Afrim, nume de un recunoscut prestigiu în teatrul european contemporan, şi-a rezervat, la scurt timp după premiera spectacolului Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine (fiindcă veni vorba, piesa-i croită fără cusur, pe cele mai potrivite proporţii), răgazul să răspundă câtorva întrebări. Aflat la a cincea colaborare cu Teatrul Tineretului, după Ocean Cafe (2000), Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele (2007), Herr Paul (2009) şi Wolfgang (2017), apreciatul creator crede foarte mult în dinamica acestei profesii. Nu-i plac monologurile enunţate şi spune că actorul ideal e cel care se potriveşte cel mai bine cu viziunea artistică a regizorului.
• Domnule Radu Afrim, textul spectacolului Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine l-aţi scris odată cu repetiţiile începute la 4 mai. Şi universul sonor s-a închegat tot pe parcursul repetiţiilor. Cât de greu a fost?
– Eu scriu pentru actori, nu pot să scriu în abstract. Dacă nu am în faţă chipul unui actor, sunt blocat. Eu am nevoie de echipă şi scriu pentru ce simt eu că li se potriveşte actorilor. La premieră ai emoţii duble, nu este doar regia, e şi textul tău. Textul te expune mult mai mult decât o regie, adică uneori cuvintele sunt cele care te pot trăda, te pot înfunda… Durata spectacolului, de două ore şi douăzeci de minute, zic că-i suficientă. Mie îmi place să amestec actorii, cât sistemul teatral mai permite, de aceea am apelat şi la Ada Lupu de la Iaşi, pentru că este un alt tip de concurenţă, de relaţie. Când vine cineva străin aduce prospeţime, provocări noi. De asemenea, eu cred că e un debut foarte bun al lui Paul-Ovidiu Cosovanu. Nu i-a fost deloc uşor cu mine, pentru că i-am tot îmbogăţit personajul.
• Cum aţi ajuns la acest titlu atât de frumos?
– Foarte greu, chiar am făcut un sondaj de opinie printre actori, printre reprezentanţii secretariatului literar, am ales iniţial vreo 20 de titluri, toate din text. Această formă finală mi s-a părut cea mai profundă. Au fost şi unele variante mai comice, însă eu ţin mai mult la partea tristă a spectacolului. Mie îmi place titlul acesta, chiar dacă-i insuportabil de lung. Am mai avut spectacole cu titlul lung. Zicerea Lucreţiei Mandric din text e mai lungă, dar am scurtat-o.
• Cum aţi regăsit trupa de la Piatra-Neamţ?
– În primul rând am ars nişte etape pe care la Wolfgang nu le arsesem, cunoşteam actorii, nu mai voiam s-o iau de la A cu ei, voiam să depăşească alte limite în relaţia cu regizorul, să meargă mult mai departe. Actoriceşte, acest spectacol mi se pare că este peste Wolfgang, pentru că acolo nu avea toată lumea partituri atât de ample. Aici personajele trebuie să arate actorie, mişcare scenică, stări afective. Eu sunt pentru un monolog spus foarte psihologic şi retrăit. Mie nu-mi plac monologurile enunţate. S-a muncit foarte mult, dar nu ne plângem. Trupa e în formă, nu s-a blazat. S-a lucrat şi bine şi greu, pentru că solicitările mele au fost foarte mari.
• Ce dăruieşte cel mai mult teatrul oamenilor?
– În momentul de faţă, cred eu, pentru că aşteptările se schimbă de la un timp istoric la altul, oamenii vor să înţeleagă ce se petrece pe scenă, sunt supăraţi foc dacă nu înţeleg, dar se bucură mult şi dacă simt lucrurile în profunzime. Numai dăruind emoţie poţi să-i faci să simtă. Mi se pare că serile de premieră sunt tot mai mute, mai tăcute şi nu poţi să te iei neapărat după reacţiile publicului de premieră. Publicului trebuie să-i dăruieşti emoţie, dar nu emoţie ieftină, ci emoţie dublată de luciditate, puţin cinism, realitate. Şi după ce i-ai dat realitate, fă-l să zboare din realitate, du-l în suprarealitate, du-l în magie, du-l în feerie, dar trece-l printr-un duş realist, pentru că are nevoie de o introducere solidă, o fundaţie solidă pentru călătoria lui. Trebuie, încet-încet, să-şi dea seama că a ajuns într-un univers sau în nişte sfere de simţire în care n-ar fi crezut el vreodată că ajunge. Nu avem nici noi instrumente cu care să detectăm această stare la spectatori, dar măcar sperăm să existe câţiva oameni în sală care reuşesc asta.
• Succesul în teatru se poate prevesti?
– Când un mare regizor începe să monteze o
piesă la Bucureşti zice că va fi evenimentul teatral al stagiunii şi, până la
urmă, este un eşec. Nu se poate prevesti şi nu ţine de nume. Ţine de baftă,
adică se poate munci foarte serios şi să nu-ţi iasă. Până la urmă, eu nu ştiu
care spectacole din cariera mea au fost insuccese, deşi unii zic că au fost, şi
care au fost mari succese de public. Eu zic că un mare succes de public este Pădurea spânzuraţilor, pentru că umple
1.000 de locuri la Teatrul Naţional, lumea iese în lacrimi, dar s-ar putea să
nu fie pentru mine cel mai exponenţial spectacol de teatru care, în estetica mea de artist, m-a dus câţiva
paşi în faţă. De câte ori am luat Premiul UNITER, nu
l-am luat pentru cele mai îndrăzneţe, cele mai nonconformiste spectacole. Nu,
nu s-a întâmplat aşa. Spectacolele pe care eu mizam şi la care ţineam foarte
mult au trecut oarecum neobservate pentru un public marginal care venea şi le
vedea de 200 de ori, dar n-au fost mari succese de critică, nici măcar de mase.
De aceea, ţin foarte mult la ele, pentru că acolo m-am dus foarte departe
riscând şi directorii de teatru au riscat alături de mine.
• După atâţia ani de studiu intens, ce aţi aflat că este teatrul?
– Cred foarte mult în dinamica acestei profesii. Zicerile mele din urmă cu 10 ani despre teatru îmi provoacă zâmbete. Cred că am spus foarte multe stupidităţi, era un amestec la mine în cap din ce auzeam, din ce citeam, din ce vedeam. Sacrifici tot, dacă vrei să laşi ceva în urmă, sacrifici viaţa, sacrifici sănătatea. Este un rău necesar şi organic, dar la spectatori nu trebuie să ajungă iluzia că pentru noi este ceva otrăvitor. Spectatorii nu trebuie să-şi dea seama de acest lucru.
• Există actorul ideal, l-aţi întâlnit?
– Dacă analizăm să nu dea cu virgulă, ci să iasă o cifră rotundă, ideală, ar putea să existe şi actorul ideal şi regizorul ideal şi distribuţia ideală şi spectacolul ideal. Feedback-urile pozitive ţin mai mult de artiştii occidentali. Ei le spun actorului după fiecare repetiţie: „Eşti minunat, eşti excelent!”. Eu, din păcate, nu ştiu să mint atât de frumos, dar actorul ideal e actorul care se potriveşte foarte bine cu tine ca regizor şi-l iei în mai multe spectacole. Pentru tine este ideal, pentru un alt regizor poate părea oribil. Deci, gusturile sunt total diferite.
• Ce detestaţi la vremurile actuale? Deja, forurile conducătoare au alocat mai puţini bani instituţiilor de teatru de stat din Capitală.
– E un dezastru, politic vorbind, dar e un dezastru prevăzut. Acum 30 de ani a început totul. Nu e bine, pentru că asta aduce blazare în interiorul companiilor de teatru, aduce frică, aduce oameni lipsiţi de coloană vertebrală în breaslă, aduce foarte mult oportunism, ipocrizie. Când lucrezi în provincie, pari un pic apărat de lucrurile astea. La Bucureşti se simt foarte puternic, e o isterie în acest moment. Nu poţi să fii idiot să crezi că provincia este sub Bucureşti. Sunt trupe şi spectacole mult mai bune decât ce se face în Bucureşti. S-a tot zis că în ultimii ani a crescut şi Bucureştiul. Dacă s-au făcut patru spectacole bune în Bucureşti, nu înseamnă că avem o capitală a teatrului.
A consemnat Violeta MOŞU